În sfârșit, una dintre micile comori bucureștene care
mi-au bucurat copilăria și-a reluat locul în foișorul renovat al
Vilei Minovici.
Clopoțeii colorați de cristal sună iarăși diafan, la fel
ca atunci când aveam vreo șapte ani și tatăl meu mă ducea de mână
până la fântâna Miorița, ca să-i ascultăm împreună.
O amintire frumoasă face din nou parte din viața
Bucureștilor și, poate, a copiilor orașului.
Fotografiile clopoțeilor aparțin lui Cristian Oeffner
Oprea, căruia îi mulțumesc
pentru permisiunea de a le publica pe blog
pentru permisiunea de a le publica pe blog
Din aceleași vremuri îmi aduc aminte cum mă ducea tata
la muzeu, unde treceam plini de venerație prin fața pânzelor
neprețuite de pe pereți, zăbovind la unele, cu ochii ațintiți pe
detalii, șoptindu-ne la ureche comentariile. Nici prin gând nu
ne-ar fi trecut să vorbim cu voce tare în catedrala
artelor.
Dar cel mai mult și cel mai mult îmi plăcea sala cu artă
extrem-orientală. Copilul de 7-8 ani înțepenea uluit în fața câte
unui minuscul personaj cu aer înțelept, a obiectelor lucrate cu
infinită răbdare. Eram fascinată mai ales de o piesă mare, probabil
de cuarț roz, ca o dantelărie împodobită cu lanțuri din același
material translucid, și despre care tata îmi explica de fiecare
dată că a fost sculptată dintr-o singură bucată, inclusiv lanțurile
de cuarț care o împodobeau.
Atâta măiestrie mi se părea nepământeană și, de fiecare dată,
mă uitam îndelung la împletiturile complicate și la lănțișoare,
căutând măcar un loc în care să văd o lipitură, o îmbinare pe care
să i-o pot arăta tatălui meu și să-i spun: „uite, nu e dintr-o
singură bucată!”.
Inutil să spun că n-am găsit-o niciodată.
Mărunta – sau poate nu chiar mărunta – comoară orientală
din muzeu încă nu a fost redată bucureștenilor, sălile care ar
trebui să o adăpostească așteaptă încă renovarea.
Dar mă gândesc cu drag la ziua când colecția de artă
extrem orientală de la Muzeul Național de Artă își va deschide din
nou porțile.
Mă voi duce atunci să revăd mica minune, cu speranța că
voi retrăi sentimentul miraculos din copilărie, la fel ca la auzul
clopoțeilor de cristal.
Poate voi găsi vreo îmbinare ascunsă pe care, peste
bariera dintre lumea viilor și lumea luminii, i-o voi arăta tatălui
meu. Poate că n-o voi găsi.
Poate că voi vedea că bătrâna sculptură nu e din cuarț
roz.
Cu siguranță că e din materia din care se fac visele…Copyright Silvia Colfescu, 2016
