O marmotă m-a fluierat răstit de undeva de sus și, privind instinctiv în jos, am văzut patru-cinci funduri blănoase fugind sincron la vale. Am tresărit, căci eram cu ochii după ibecșii împrăștiați pe versant și care au continuat să pască neperturbați, dar și pentru că mă obișnuisem cu marmotele de dinainte, ce nu m-au perceput ca pe o amenințare. Ghemurile de pluș s-au oprit, m-au verificat, după care, una câte una, au dispărut în grohotiș. Am revenit la ibecși, urma să trec la câțiva metri de cei de la marginea turmei, iar senzația nu semăna cu întâlnirea unei capre negre.

Primul (meu) ibex, de-a dreptul rotofei, cu o blană scurtă pe burta gata să plesnească, păștea sonor, de parcă nu mai văzuse iarbă verde. Ochii aminteau vag de cei ai unei căprioare, dar coarnele lungi alungau orice asociere cu ciutele sau caprele negre, ci mai degrabă cu berbecii. Mi-am văzut de poteca mea, el de iarba lui, și uite așa am tras pripita co