Lucrările de renovare, la apartamentul în care urma să
se mute Ana erau pe sfârșite. O văzuse desenând, o văzuse
proiectând, o auzise argumentându-și cererile și câștigând în
disputele cu echipa de lucrători angajată.
Trebuia să recunoască, Ana se dovedea o minte ageră,
pricepută, bine documentată, făcând totul cu o precizie ieșită din
comun. Sofisticată, elegantă, până la extravaganță, Ana uimea cu
vastitatea cunoştinţelor sale.
De la întrerupătoare până la ultima piesă de mobilier Ana superviză totul. O nuanţă mai închisă, fleacuri, peste care ea ar fi trecut, pentru Ana, se dovedeau probleme capitale. Și-n acestă privință era incontestabilă asemănarea ei cu Dinu.
De la întrerupătoare până la ultima piesă de mobilier Ana superviză totul. O nuanţă mai închisă, fleacuri, peste care ea ar fi trecut, pentru Ana, se dovedeau probleme capitale. Și-n acestă privință era incontestabilă asemănarea ei cu Dinu.
O fascina personalitatea Anei, dar tot n-o plăcea. Era
un ceva în ea care-o speria, poate perfecțiunea, poate
autocontrolul, siguranţa. O privise citind, o studiase vorbind la
telefon, o urmărise mâncând, până și starea de relaxare părea
studiată. Îi lipsea spontaneitatea, era ca un ochi al treilea,
adulmecând mișcările celor din jurul ei, ca nimeni și nimic să n-o
poată lua prin surprindere.
Dinu o speria prin accesele de furie, brutalitatea cu
care se impunea, dar lui îi zărise și latura umană, era, acolo, în
el, poate uitată, poate rătăcită sau ignorată. Ana, în schimb, era
ceea ce ea numea omul oglindă, îi amintea de mama ei și aceasta o
îngrozea. Aceeași oglindire, dincolo de care era imposibil de
pătruns.
Urmară mai multe zile marcate de agitația inaugurării,
zile de petreceri, de invitați, care de care mai sofisticați, de
figuri, mai mult sau mai puțin, cunoscute.
Ea, la rându-i, se achitase onorabil de rolul ei,
etalând cu grație ținutele alese de Dinu. Îl simțise mulțumit de
prestația ei, o citise în ochii lui, în privirile cu care o
învăluia și, recunoștea, profitase, ațâțându-l, lipindu-se de el.
Simțea nevoia să fie generoasă cu el, poate pentru libertatea de
care se bucurase în ultimul timp sau poate pentru că descoperea că
fericirea e o alegere personală.
Luase permisul auto, avea mașină, avea iubirea lui Dinu
și avea orele de dans. Prea mult timp pierduse plângând după ceea
ce nu avea, nu avusese, prea mult timp.
Într-una dintre seri, după ce salutase, la brațul lui
Dinu, toată adunarea de chipuri, se retrase într-un colț
pierzându-şi privirea şi gândul printr-o fereastră. Pe femeia care
se apropie, întinzându-i o cupă de șampanie, o știa. Laura era
numele ei. Îl reținuse pentru că avea o melodicitate aparte,
contrastând cu chipul aproape masculin, datorat în mare parte
tunsorii băiețești, lipsei machiajului.
-Ești fascinantă, Noelia, prin prezența ta
atât de absentă!
Zâmbi, sorbind din șampanie. Dinu o prevenise să nu pice
în jocul lor.
-Te privesc, și-o privesc pe
Ann’, ea s-a construit să fie cum e, tu
ai nativ. Am o propunere pentru tine, dar cred că trebuie să i-o
prezint întâi lui Dinu, nu?
Se simţi atinsă de răutatea, din ultima replică, dar nu
lăsă să se vadă.
-Probabil așa ar fi cel mai bine!
Mulțumesc, pentru șampanie! îi spuse, plasându-i, fără jenă,
paharul din care sorbise.
O auzi izbucnind în râs dar nu se opri, continuându-și
drumul spre Dinu.
-Doamna Mioara s-a simțit cam rău în
ultimele zile, pot să urc la ea câteva minute?
-Noelia, ce ai în comun cu babele astea
nebune, nu pot să pricep, dar fie! Și, da, du-le și ceva dulciuri,
sunt din belșug!
I-ar fi sărit de gât pentru ultimele cuvinte dar se
abținu, știindu-i interesul pentru locuințele pe care acestea le
dețineau în imobil.
Știa că buna doamnă era singură la ora aceasta, așa că
scotoci la locul știut după cheia de rezervă.
-Doamna, Mioara, Noelia sunt! strigă după
ce deschise ușa.
-Intră, Noelia, intră, draga mea! Ce
bucurie îmi faci! Iartă-mi picioarele, pe zi ce trece mai bătrâne,
mai încăpățânate, împiedicându-mă să-ți ies în
întâmpinare.
-Cunosc bine drumul. V-am adus niște
prăjiturele, am pus câteva și pentru sora dumneavoastră, dar i le
las aici, de la mine nu le-ar vrea neam.
-Nici de la mine, știi bine. Mulțumesc
frumos, și-n numele ei, se va descurca Janet, și de astă dată. Și
mai apoi, o va înnebuni de cap pe aceasta să-i mai facă.
Dintotdeauna a fost o devoratoare de dulciuri, mai ales gratuite,
zâmbi făcându-i din ochi. Nu știu ce va face cu tot ceea ce
agonisește. Dar tu ai venit să mă bucuri și eu te încarc cu urâtul
din viața mea!
-Nu e nimic urât în viața dumneavoastră.
Și-mi pare rău că n-am vreme, pe cât mi-aș dori să vă pot asculta
minunatele povești. Aveți nevoie de ceva? Să vă fac un ceai? Să vă
spăl vasele?
-Fugi de lângă chiuvetă, copilă! Se ocupă
Janet mâine dimineață, a venit doar o fugă astăzi, ieri au avut
botezul nepoțelului.
-Știu. Îmi pare rău că n-am putut urca mai
devreme, spuse mânuind cu grijă ceainicul.
-Noelia, o să te certe Dinu că întârzii.
Aud muzică jos. Aveți musafiri.
-Da, parcă nu se mai termină. Nu noi, Ana
are. De fapt, ea și Dinu, că se învârt în același
cerc.
-Tu ce-ai mai făcut? Cum merge
dansul?
-Știți... am permis! Poate vă iau într-o zi
în plimbare.
-Mi-ar face plăcere, Noelia! Felicitări,
draga mea! Dar e nedrept să-ți irosești timpul cu mine. Ești
tânără, ești frumoasă, distrează-te cu cei asemenea ţie uită-te la
mine, cât de repede trec toate. Închid ochii, uneori, și amintirile
năvălesc de parcă au fost ieri. Mai deunăzi, atât de reale mi-au
părut că nu pricepeam ce mă împiedică să mă ridic, să dansez. Și,
dacă ar fi să merg undeva cu tine, da, aș merge să te văd
dansând.
-Mi-am notat, spuse Noelia, turnând ceaiul
și aranjând alături câteva din prăjiturelele aduse. Gata, acum e
vremea poveștilor.
-Ce să-ți mai povestesc, copilă dragă? Și
nu te-aș mai reține. Nu-mi place când îl aud pe Dinu țipând... la
tine...
Noelia se îmbujoră dar își ascunse chipul în aburul
ceaiului.
-Off, sunt și bătrână și toantă! Noelia,
iartă-mă!
Lăsă ceașca jos și se cuibări la pieptul bătrânei
doamne.
-Tu, minune de fată!
Clipe ca aceasta erau clipe de răsfăț sufletesc. Nu, n-o
uitase pe Buna! Cum ar fi putut?! Când toate rugăciunile le care le
știa le învăţase cu Buna, încă din vremurile în care literele erau
niște gândăcei. Buna era în tot ceea ce știa, era acasa ei, o acasă
pe care și-o îngrămădise într-un colț de suflet la plecarea în
lume. O bucurau căldura și liniștea, rătăcite odată cu plecarea ei,
și regăsite, aici, la pieptul doamnei Mioara.
Unele zile se desfășurau lin, uşor apatice, altele erau
tumult. Ana și Dinu plecau dimineața și se întorceau târziu în
noapte, ca doi parteneri de afaceri. De câteva ori îl auzise pe
Dinu ridicând tonul la Ana. O mirase dar nu se
amestecă.
-Tu ești inconștientă!
-Poate că sunt, dar nu mai am timpul
necesar să las lucrurile să curgă. Știi bine, că nu-l mai
am!
Îl simțea pe Dinu tensionat, și-n multe seri prefera să
stea cuminte, în dormitor, citind sau urmărind un film. Cu toate
încercările Anei, Noelia nu-și dorea o apropiere mai mare de ea
deşi simțea că era genul pe care era mai bine să-l ai prieten decât
dușman.
-Probabil antrenamentele Noeliei sunt tot
mai solicitante și tot mai îndelungate. Poate mai ieșim și noi
trei, într-o seară...
-Nu-mi doresc decât să scap de tine, să-mi
achit datoria!
-Ai o viață de dat? Pentru că asta-mi
datorezi!
-Cățea!
O îngrozeau aceste mici frânturi de dialog și mintea ei
fabrica tot felul de scenarii. Nu-și mărturisise temerile nimănui,
cui ar fi putut s-o facă? În clipe ca acestea își redescoperea
singurătatea.
Și atunci se refugia în dans, în studiu, în citit. Era
puține locurile în care nu se simțea singură: biblioteca și
biserica. Și spera să mai fie scena.
Nici nu-i păsa de vânătăile de pe brațe, de pe picioare.
Intrată în sala de dans uita de toate.
Roxana se dovedi a fi un om minunat și încet, încet
simți bunăvoință și din partea celorlalte. Acum, Nick era cel mai
rezervat cu ea, dar era prea fericită de dans, de lumea în care
pășea.
Într-una dintre zile, Ana o rugă s-o însoțească în
oraș.
-Am de căutat un cadou și mi-ar fi de mare
folos sfatul tău.
-Doar ca însoțitoare, Ana. Nu sunt deloc
pricepută, Dinu ți-ar fi fost mult mai de folos.
Nu-i convenea dar nici n-o putea refuza. Dinu îi ceruse
să-i acorde sprijin. Și acesta în ultima vreme era tot mai
irascibil.
Era o femeie inteligentă, amuzantă dar Noelia tot își
dorea să fie în altă parte.
- Ce zici ne răsfățăm și noi în weekend la un salon? Am
descoperit o oază de liniște, frumos și relaxare, dansul o fi, el,
o plăcere dar solicită tot organismul. Nu-ți mai spun, că Dinu a
fost încântat de idee. Poate chiar ne va însoţi.
Surâse. Ana știa cum să pună problema. Cum ar fi putut
să refuze?! Dar până în weekend mai era, poate intervenea ceva în
programul lui Dinu, cine știe. O ajută pe Ana să ducă în casă
cumpărăturile privindu-ţi deseori ceasul.
- Știi, o opri Ana, chiar la ieșirea pe ușă, mi-ar
plăcea să te văd repetând, dansând. Mi-a plăcut dansul tău de la
restaurant...
- Ei, mai durează până ce voi urca pe scenă, Ana. Mai am
mult, tare mult de lucru.
- Până atunci, poate mă inviți la una dintre
repetiții.
- Nick are reguli stricte în privința dansului, a
repetițiilor, dar vorbim.
- Hmm... pare un mic dictator, Nick ăsta!
Noelia tăcu. Realiză că orice altă replică ar fi prins-o
și mai mult în lațul Anei. Intră în casă și după câteva minute se
îndrepta spre sală.
Zărise perdeaua de la apartamentul acesteia mișcându-se,
un fâlfâit discret dar ceva îi spunea că nu era o adiere
întâmplătoare. Ultima privire care i-o aruncase Ana îi aminti de
privirea unui șarpe și se temu. Duse mână la gât și strânse
cruciulița de argint lăsată de Buna.
-Vezi că toată lumea e aricită, îi șopti
Roxana la intrarea în sală.
-Din cauza?
-Mai mult vorbim decât ne mișcăm, interveni
Nick, nervos.
Noelia își luă locul în formație. Dar, astăzi, parcă
avea două picioare stângi, nimic nu-i ieșea. Un ceva din interiorul
ei, îi bulversa orice avânt sortindu-l eșecului. Observă privirea
plină de reproș a lui Nick, îi observă și buzele strânse, strânse
din dinți contractându-și excesiv întreg corpul. Știa pașii,
execuția lor nu era o problemă dar lipsa atitudinii făcea ca totul
să pară un chin, sporind nemulțumirea lui Nick. Linia buzelor
acestuia devenea tot mai subțire. Îi simțea iritarea.
-Defilați ca niște soldăței de plumb orbi!
Unde vă e bucuria, unde vă e armonia? La naiba! Mă apuc de teatru
de păpuși. Măcar ele nu clipesc neajutorate. Opriți-vă! Plecați! Ne
pierdem timpul, și eu și voi!
Neatentă la spusele lui Nick, Noelia continuă să
danseze. Într-un târziu, ca un ecou, prinse ceva din finalul
cuvintelor acestuia. O secundă de neatenție și piciorul îi lunecă
necontrolat. Strânse din dinți dar durerea era mult prea puternică.
Lacrimile țâșniră nechemate. Se ghemui în locul în care
era.
-Stai cuminte, nu mai mișca! Roxana, adu-mi
o fașă, dar mai întâi crema! continuă acesta palpând zona
dureroasă. E doar o contractură, nu e nimic rupt. Fetelor, ne vedem
mâine la aceeași oră și pregătiți-vă și bagajele, poate mâine va fi
o zi mai bună!
Noelia simțea durerea atenuându-se sub mâinile lui și
dădu să se ridice.
-Ți-am spus să stai locului! spuse acesta
la fel de nervos.
În sală mai erau ei doi și Roxana care se apropie
întinzându-i o sticlă de apă de la frigider. Noelia întinse mâna
dar Nick i-o smulse.
-Cum te duce mintea că ai putea bea atât de
rece, la cât de încălzită ești? E pentru picior! Mulțumesc Roxana,
poți pleca. Mă descurc de aici.
-Știu, zâmbi aceasta, doar nu-i prima
căscată, au fost altele și mai mari, îl bătu pe umeri
prietenește.
Îi făcu un semn cu mâna și Noeliei, care privea cum Nick
plimba sticla rece pe gamba ei.
-E nevoie de comprese reci.
-Mi-e frig, murmură ea. Am o bluză în
rucsac.
I-o aduse. Și-i puse peste și o bluză de-a
lui.
-E doar o senzație, va trece, spuse
continuând să-i plimbe sticla, care nu mai era atât de rece,
pe gleznă.
-Iartă-mă! Chiar nu știu cum s-a
întâmplat.
-Trebuie să fii mai atentă, mai aici. E
greu să faci bolovanii să zboare, Noelia. Iar tu, astăzi, ai fost
un mare bolovan.
-Știu.
Era nervos, mult mai irascibil, l-ar fi întrebat de ce,
dar ezită.
-Comprese reci astăzi, iar mâine calde. Și
repaus trei zile.
-Mulțumesc, rosti ea, dând să se
ridice.
-Sprijină-te de mine, până te echilibrezi.
Pune cu grijă piciorul în pământ nu-i da drumul ca din avion. E
firesc să mai doară. Se va relaxa la noapte să nu uiți de
comprese!
Ceva în tonul lui se schimbase, până și încordarea de pe
chip se mai domolise. După câteva încercări Noelia se simți stăpână
pe mișcări și se desprinse de el dar niciunul nu se
depărtă.
-Ești foarte tensionat, Nick! își apropie
ea mâna de obrazul lui. Ce este atât de grav, de te tulbură atât de
mult?
-Decesul Sandrei ne-a destabilizat. Am
ratat un angajament, vom rata și altele, proprietarul sălii de
repetiții a mărit chiria. Și mai sunt... oftă el.
Simți disperare în glasul lui, o disperare dureroasă.
Mintea golită parcă de hăul din ochii lui nu găsea nicio silabă de
alinare. Se trezi îmbrățișându-l. Regăsi o căldură cunoscută dar
prea de demult rătăcită, chiar tresări de emoție. Îi plăcea în
brațele lui. Închise ochii și oftă. Un tremur imperceptibil se
strecură între ei dar dispăru precum apăruse. Îl simți strângând-o
la piept. Era liniște în brațele lui. Sărutul veni firesc. O
atingere suavă, mai mult o îmbrățișare, ușor stângace. Se temu de
tresărirea ei când realiză că-și dorea mai mult. Își simți trupul
descătușat, se simți topindu-se și se bucură că brațele lui o
încolăceau, buzele lui pătrunzând-o. Și-l primi, dăruindu-se.
Uitase de picior, de durere. Își dorea să nu se mai
termine.
-Nu se poate, Noelia! Ce tâmpit
sunt!
-Taci! Nu vreau să-ți pară rău, nu
vreau!
Nick tăcu, privind-o. Nu-i venea să creadă ce i se
întâmpla.Cum să nu-i pară rău, când era rău. Din ochii fetei se
prelingea o lacrimă. Și nu era de durere, era de bucurie. Chipul
Noeliei înflori. O simți fericită.
Și-ar fi dorit să-i poată spune că se îndrăgostise de
ea. Nu, nu acum, ci chiar de la primul lor dans. Că-l cucerise
chiar și toate acele tâmpenii făcute, cu tristețea ei, cu surâsul
ei nedumerit, cu lumina ce-i izvora de pe chip. Dar nu-i putea
spune nimic din toate acestea.
-Cum să nu regreți o tâmpenie?
-Asta crezi că a fost? Păcat! Eu am simțit
altceva.
Se aplecă culegându-și rucsacul și după ce și-l puse pe
umăr se-ntoarse spre el:
-Nu știi să minți! Ne vedem
mâine.
-Piciorul tău are nevoie de repaus, murmură
el. Te duc eu acasă.
-Sunt cu mașina, cred că mă
descurc.
-Ba deloc! Ori te duc eu, ori iei un taxi,
ori suni pe cineva să vină să te ia, dar în niciun caz nu-ți permit
să conduci.
-Bine.
-Bine ce?
-Nu conduc, merg cu tine.
Blestemata aceea de contractură picase cum nu se putea mai
prost. Sperase ca în acest weekend să urce și ea pe scenă, într-un
ungher, acum totul se năruise. Se chinuia să nu plângă dar
lacrimile erau toate grămadă și tot efortul ei se dovedi zadarnic.
Se șterse cu mâneca bluzei ca un copil. Îi mulțumi în gând lui Nick
că o privi în tăcere.Oricum, ce-ar fi mai fost de spus?!
