Se trezi cu gândul la doamna Mioara. Îi lipsea. Se atașase, iarăși. Cu mintea, cu sufletul, cu tot ceea ce era.
Cu ochii țintă în neagra licoare căuta fărâma de alb. Era acolo, trebuia să fie! Dumnezeu nu închide niciodată poarta sufletelor, nici chiar celor care-și mai rătăcesc cărarea.
Un oftat, prea mult reținut, eliberă în trecerea lui un chiorchin de lacrimi. Oscilă între a le șterge și a le accepta.
Fiecare lacrimă e albia unei clipe, obișnuia să-i spună Buna. Ce dor îi era de privirea ei, de mâinile ei împletindu-i părul, de așteptarea ei! Se cuibări la fereastră. Cafeaua de astăzi nu era doar amară, era și tristă dar n-avea voie să-și piardă speranța, și-o datora ei, i-o datora femeii care-o primise în casa sufletului ca pe o fiică. Zâmbi poveștilor, clipelor trăite, frumoase, deosebite, cât de trist ar fi fost să nu trăiască și aceste momente cu demnitate așa cum știa că și-ar fi dorit doamna Mioara. În drumul spre bucătărie zăbovi câteva minute în oglindă. Pe-o umbră de cearcăn se sprijinea privirea speriată a unei copile. Se mai studie câteva minute, apoi intră în dormitor.
Peste câteva minute o altă Noelia parca în curtea spitalului. Imediat lângă mașină răsări o țigăncușă, frumușică și fâșneață care se ținu după ea până pe treptele spitalului. Nu-i era mintea la flori și-o ignoră, până ce biata copilă se împiedică răsturnându-și coșul. O ajută să le adune și rămase cu două buchete în mână. Îi întinse banii copilei care aproape că-i smulse, luând-o la fugă, vizibil speriată.
-