Se trezi cu gândul la doamna Mioara. Îi lipsea. Se
atașase, iarăși. Cu mintea, cu sufletul, cu tot ceea ce
era.
Cu ochii țintă în neagra licoare căuta fărâma de alb.
Era acolo, trebuia să fie! Dumnezeu nu închide niciodată poarta
sufletelor, nici chiar celor care-și mai rătăcesc
cărarea.
Un oftat, prea mult reținut, eliberă în trecerea lui un
chiorchin de lacrimi. Oscilă între a le șterge și a le
accepta.
Fiecare lacrimă e albia unei clipe, obișnuia să-i spună
Buna. Ce dor îi era de privirea ei, de mâinile ei împletindu-i
părul, de așteptarea ei! Se cuibări la fereastră. Cafeaua de astăzi
nu era doar amară, era și tristă dar n-avea voie să-și piardă
speranța, și-o datora ei, i-o datora femeii care-o primise în casa
sufletului ca pe o fiică. Zâmbi poveștilor, clipelor trăite,
frumoase, deosebite, cât de trist ar fi fost să nu trăiască și
aceste momente cu demnitate așa cum știa că și-ar fi dorit doamna
Mioara. În drumul spre bucătărie zăbovi câteva minute în oglindă.
Pe-o umbră de cearcăn se sprijinea privirea speriată a unei copile.
Se mai studie câteva minute, apoi intră în dormitor.
Peste câteva minute o altă Noelia parca în curtea
spitalului. Imediat lângă mașină răsări o țigăncușă, frumușică și
fâșneață care se ținu după ea până pe treptele spitalului. Nu-i era
mintea la flori și-o ignoră, până ce biata copilă se împiedică
răsturnându-și coșul. O ajută să le adune și rămase cu două buchete
în mână. Îi întinse banii copilei care aproape că-i smulse, luând-o
la fugă, vizibil speriată.
-Pun eu mâna pe tine, vrăjitoare mică! Nu
le mai dați nas! continuă matahala, adresându-i-se.
Se mulțumi să-l privească, adunând la piept cele două
buchețele.
Din păcate, situația nu era nici mai bună, nici mai rea,
o informase o asistentă, care-i explică că vizitele sunt în
continuare interzise și că nici vorbă să fie acceptate
florile
-Bună dimineața! Ce faceți aici, atât de
matinală? Ori nu vă simțiți bine?
Privi mirată spre tânărul care i se proțăpise în
față.
-Scuze! Lipsa halatului, mi s-a mai
întâmplat! se prezentă acesta.
-Eu îmi cer mii de scuze, ziua de ieri a
fost halucinantă. Mă simt bine. Aș fi vrut să-mi văd prietena, dar
înțeleg că nu-i posibil.
-Haideți în cabinet! Să văd ce pot face.
Între timp luăm și-o tensiune.
Se lăsă luată de braț și condusă.
-Da, într-adevăr sunteți mai
bine.
Mai schimbară câteva cuvinte, așteptând un telefon,
răspuns la cel dat de tânărul doctor.
-Colega mea ne permite accesul câteva
minute.
Murmură un mulțumesc și-și puse halatul
întins.
-Mulțumesc din suflet! Și pentru ieri, și
pentru ceea ce faceți acum! repetă, murmurul de mai
devreme.
-Ieri mi-am făcut datoria, astăzi sper să
vă aduc o altfel de alinare.
Noelia zâmbi intimidată de privirea bărbatului, de
spațiul mic al cabinei de lift. O privea fățiș, o privire adâncă,
scormonitoare.
-Merg la colega mea, vă las cu prietena
dumneavoastră.
Se apropie de pat cu teamă și cu emoție. Privi toată
acea aparatură medicală la care era conectată. Dincolo de toate o
bucură liniștea regăsită pe chip. O sărută pe frunte, o ținu de
mână și-i vorbi. Cuvintele curgeau dintr-un firesc izvorât din
afecțiune. Atentă să nu deranjeze nimic, îi șterse chipul, mâinile,
o pieptănă, aranjă gulerul cămășii și-i puse o pereche de
șosete.
-Nu-s necesare, auzi în spatele
ei.
-Poate că nu, dar mereu se plânge de
picioare înghețate.
-Ați pieptănat-o cu mult drag. I s-a
luminat chipul. Din păcate trebuie să mergem, nu vreau să-i facem
probleme colegei mele. O să vă rog să nu lăsați florile, în terapie
nu-s permise.
Noelia aprobă cuminte, își luă rămas bun de la prietena
ei, urmându-l. Doamna Mioara îi transferase din liniștea dânsei și
resimțea o împăcare plăcută.
-V-ați mai liniștit, îi spuse doctorul
deschizând ușa cabinetului.
Îl urmase fără să se întrebe de ce-o făcea. Era prea
plină de toate cele simțite. Nu-i erau străine aceste stări, dar
astăzi le trăise cu maturitate.
-Vă stă bine cu halat!
Uitase de halat. Tresări când mâinile li se atinseră la
transferarea halatului. Din tresărirea lui deduse că amândoi
simțiseră fiorul.
-Electrizarea prin contact! Un fenomen...
.
-Mama e medic, evită ea
subiectul.
Dar se opri aici cu destăinuirile, încercând să mascheze
c-un zâmbet umbrele și încordarea aduse de această
mărturisire.
-Domnule doctor, vă mulțumesc din suflet!
Pentru bunăvoința și timpul dumneavoastră.
-Mă bucur că v-au fost de folos, domnișoara
Noelia! Îmi pare rău că nu există îmbunătățiri în starea doamnei și
că pronosticul e sumbru.
-Aveam nevoie de această clipă de
apropiere. Vreau să cred că m-a simțit. Mi-aș dori s-o mai pot
face.
-Și eu cred în aceste apropieri. Poftiți
cartea mea de vizită! Dacă vă mai pot ajuta, nu
ezitați!
-În clipe ca acestea regret, că nu m-am
făcut medic, surâse trist. Mulțumesc mult! răspunse ea, strângerii
de mână, o mână puternică, c-o strângere uimitor de delicată. De
fapt întreaga statură a bărbatului emana putere și
delicatețe.
Ieși din cabinet copleșită. Se-ntrebă cum și de unde mai
pot găsi puterea să zâmbească acești oameni. Un astfel de om era și
mama ei. Nici nu și-o mai amintea în halat. Pentru prima oară în
mulți ani simți o strângere de inimă gândindu-se la
ea.
După câțiva pași se-ntoarse.
-Ați uitat ceva? se ridică acesta,
venindu-i în întâmpinare.
-Nu. Doar... pentru că tot nu i-l pot lăsa
prietenei mele, mă gândeam să vi-l dăruiesc dumneavoastră. Pentru
cabinet! își completă gândul.
-Sunt contrariat, mărturisesc. E prima oară
când primesc flori. Vă mulțumesc!
-Știți ceva? Vi le las pe amândouă. Pe cel
de-al doilea intenționam să-l dăruiesc unei doamne întâlnite, ieri,
aici.
-Păi... să mergem.
-Nu! Nu se poate! V-am deranjat
destul.
-Oricum merg în secție. Ce pacientă căutăm?
La ce salon?
-Nu-i știu numele, nici numărul salonului.
Cred că e o rezervă. La etajul trei, chiar în fața
liftului.
-Obișnuiți să dăruiți flori și
necunoscutelor, nu numai necunoscuților, zâmbi doctorul. Asta mă
liniștește!
-Îmi pare rău, că v-am neliniștit, nu
interpretați greșit gestul meu! Atât salonul de ieri, cât și
cabinetul dumneavoastră au nevoie de-o pată de culoare. La atât s-a
rezumat gândul meu.
-Am glumit. Sunteți foarte serioasă pentru
cei 23 de ani.
Se rușină pentru impulsivitate. Bietul om făcuse o glumă
nevinovată, iar ea ca toanta...
Când deschise ușa rezervei și îi observă verigheta,
simți obrajii luându-i foc.
-Vă mulțumesc, domnul doctor! Scuze, pentru
impulsivitate!
-Face parte din farmecul anilor pe care-i
aveți. Eu, vă mulțumesc, pentru pata de culoare, o să am în vedere
acest aspect, de acum. Din păcate doamna e la pansat, spune
asistenta. O puteți aștepta, dar cred că va dura.
Murmurase un alt mulțumesc. Așteptă mai bine de zece
minute dar renunță privind spre ceasul de perete. Lasă florile unei
infirmiere cu rugămintea de a-i fi date doamnei din rezervă. Când
aceasta întrebă din partea cui, răspunse simplu:
-Nu contează, chiar nu
contează.
La ieșire dădu peste Nick.
-Bună dimineața, Nick! Ce-i cu tine aici?
Ești bine? se panică ea.
-Te căutam.
-De unde ai știut că sunt
aici?
-Ana mi-a spus. Vreau să vorbim. De ce
nu-mi răspunzi la telefon, Noelia?
-Ana, mda. Zilele acestea toată lumea are
ceva de vorbit cu mine, oare de ce tocmai acum? Mă grăbesc la
facultate, am un proiect de susținut și chiar nu pot
lipsi.
-Ești bine? repetă el.
-Mai lăsați-mă naibii cu întrebarea asta!
rosti ea scrâșnind din dinți dar fară să ridice tonul. Nu sunt
bine! Cum naiba să fiu bine? Era oaza mea de liniște și pace. Mă
privea ca pe o fiică, era blândă, era caldă, mi-era alint și
alinare. Mă doare de-mi vine să urlu.
-Când vei vrea să vorbim, sună-mă! veni
replica lui vizibil iritată. Sun-o și pe Roxana, își făcea griji
pentru tine! adăugă după care se răsuci, vrând să
plece.
Îl opri, apucându-l de mână.
-Iartă-mă, Nick! Sunt o catastrofă de om,
distrug tot ce ating și-i îndepărtez pe toți.
Bărbatul o îmbrățișă strâns, strâns și ar fi prelungit,
poate, pentru întreaga viață această îmbrățișare, dacă ea nu s-ar
fi desprins brusc. Ce inutile-și simțea brațele fără
ea!
De undeva de la una dintre ferestre, privirea unui alt
bărbat urmărea scena îmbrățișării. Și lui îi lipsea îmbrățișarea
cuiva.
Era trecut de prânz când ajunse la Roxana.
-Sper să-ți fie de folos, îi spuse aceasta
la despărțire.
-Mulțumesc mult!
-Promite-mi că mă suni dacă ai nevoie de
ajutor. Ce să-i spun lui Nick?
-Rezolv eu.
Câteva minute mai târziu suna la ușa Anei. Dialogul
dintre ele fu calm și cald. Pentru prima oară nu mai simți acea
stinghereală. Două femei și-o îmbrățișare firească,
prietenoasă.
-În câteva zile se întoarce
Dinu.
-Știu. M-a sunat. Mulțumesc că nu i-ai
povestit.
Da, nu-i povestise. Ce să-i fi povestit, când ea era
între povești, tot căutându-și cărarea.
Zilele până la întoarcerea lui trecură cu folos. În
agenda doamnei Mioara găsi încercuit numărul unui domn și-și
încercă norocul.Era, nu numai un bun și vechi prieten, ci și
avocatul doamnei. Mai mult, la discuția avută față în față,
descoperi o poveste frumoasă, emoționantă.
-Am fost răcit, până și gripa profită de
vârsta noastră, domnișoara Noelia, glumi bărbatul. N-am mai vorbit
cu ea, n-am vrut s-o îngrijorez.
Pe cei doi îi legau ani de prietenie din partea doamnei
și ani de iubire neîmpărtășită de cealaltă parte.
-Cei patru ani, diferența de vârstă dintre
noi, au fost unul dintre motivele pentru care Mioara n-a conceput o
altfel de apropiere dintre noi, mentalități învechite.
Omul povestea firesc, lin, ridicându-se și atingând
obiectele din apropiere, multe parte a unor amintiri
comune.
Ușoara stânjeală pe care-o resimțise,
dispăruse.
-Par trist, dar nu-s. Un sfârșit ne e dat
tuturor. Înțeleg că nici Minerva nu-i mai bine.
-Janet are toate informațiile. Relația mea
cu sora doamnei Mioara... nu există comnicare între
noi.
-Da, știu. O să mă ocup să-i angajez
însoțitor permanent deși mai liniștit aș fi dacă ar accepta ideea
de azil. Acolo ar primi ajutor specializat, ar beneficia de
asistență medicală. Dincolo de porțile amarnic zăvorâte, Minerva e
un om minunat. Știți că sunt surori doar după mamă?
Nu nu știa, și nici nu-și dorea să știe. Lumea-și avea
poveștile ei, multe menite să le aparțină doar celor
implicați.
Uitase cum e să aleagă, să se implice, să caute, să
găsească soluții, se legănase în bătaia de vânt a altora, din
comoditate, din neîncredere. O speria ce urma, dar trebuia să se
regăsească.
-Dinu, e ca un lup hăituit, Noelia! N-are
nicio vină că e așa. Se consideră un blestem și nu greșeste, așa
l-am considerat. E oare prea târziu să-l iubesc?
Ce să-i răspundă?! Avea povestea ei de neiubire, la fel
de dureroasă, rană neînchisă.
Se trezi cu noaptea-n cap. Avea emoții pentru ziua de
astăzi. Dimineață mai avea câteva drumuri de făcut, pe la prânz
mergea la spital. Nu știa cum, dar Ana-i obținuse un permis de
vizitare și profita din plin de el, petrecând câteva minute pe zi
cu doamna Mioara. După amiaza mergea la dans. Între ea
și Nick lucrurile stăteau așa cum le lăsase în acea dimineață, în
care-i fugise din brațe. Erau într-un concurs al
ignorării.
-Ce-i cu voi doi, Noelia? Vă purtați de
parcă ați fi dușmani. Ce Dumnezeu, se vede cu ochiul liber
tensiunea dintre voi! Luați-vă o cameră și rezolvați-vă problemele,
țipați, urlați, scoateți-vă ochii, faceți ceva, oameni
buni!
Nu-i răspunse, avea dreptate. Nu-l abordă cu fetele în
sală, se temu de reacția lui. O sună pe Roxana, știa că locuiau în
aceeași zonă și-i ceru adresa.
-Slavă Domnului, Noelia! Parcă ne atrenam
pe un câmp minat.
Așteptă în parcare minute bune, râzând de idioțenia
ei.
-Vreau să vorbim, Nick!
-De unde-ai răsărit? Ai pățit ceva? se
panică acesta.
-Nu. Te-am așteptat.
-Și dacă nu veneam acasă?
Ridică din umeri prostește, procedase
copilărește.
-Urci sau mergem în altă
parte?
Noelia înghiți în sec.
-De ce nu vorbim aici?
-Aici, în parcare? Noelia, nu suntem copii,
nici măcar adolescenți nu mai suntem. Fii serioasă! Stai, că nu
pricep, o privi acesta cu uimire, ce fel de om mă crezi?! Locuiesc
la parter, apartamentul 2, dacă te decizi să intri, completă
acesta.
Îl ajunse din urmă la intrarea în scara
blocului.
-Intră! o pofti. Bei ceva?
-Apă.
Reveni după câteva minute. Noelia bău mai bine de
jumătate de pahar.
-E frumos la tine!
-Mulțumesc! Ți-a fost sete.
Avea atâtea să-i spună, de discuția lor depindeau mulți
din pașii ei de mâine dar, iată, acum, nu-și găsea
cuvintele.
-Doamna Mioara e tot mai rău,
Nick.
-Îmi pare rău să aud asta. Tu ce faci? Asta
vreau să știu.
-Sunt bine.
-Termină cu șabloanele astea. Ai venit să
vorbim, atunci să vorbim!
-Nick, vrei să renunț la
trupă?
-Ce?! Eu să vreau, Noelia? Cum vine asta?
Mereu o să-i lași pe alții să aleagă în locul tău?
-Atmosfera din sală e apăsătoare, tu ești
nervos, irascibil, înțeleg, ești supărat pe mine, dar fetele n-au
nicio vină.
-Ei, nu ești buricul pământului, nu totul
se învârte în jurul tău! răbufni acesta.
-Iartă-mă!
-Ca un disc de vinil prea uzat! Nu-ți pasă
de nimeni, nici măcar de tine. Oamenii nu sunt foi de hârtie, pe
care să le rupi, să le mototolești, să le arunci la coș, ca mai
apoi să le lipești, să le netezești ca să ai pe ce să-ți desenezi
un ”iartă-mă” bun la toate. Pentru ce-ți ceri iertare acum? Te
străduiești să faci altora pe plac, ignorând că-n tine totul a
crescut natural și ”da”-ul și ”nu”-ul, chiar și acel ”iartă-mă”
când îl rostești că-l simți, nu c-ar fi folositor.
-Rezumă totul la un singur cuvânt: lașă! se
ofuscă ea.
-Nu. Nu ești lașă, Noelia. Singurul laș de
aici sunt eu. Știi ce-mi doresc cel mai mult în clipa
asta?
Bărbatul îngenunche lângă fotoliul și-i luă mâinile
într-ale lui.
-Să fii tu! Să țipi, să urli, să nu mai
lași pe oricine să-ți dirijeze pașii.
-Da?! Și dacă ți-aș cere acum să faci
dragoste cu mine?
-Aș face-o, dacă aș ști c-ai rămâne cu
mine, Noelia!
Rostise totul privind-o în ochi, după care se îndreptă
spre fereastră.
-Nu vreau să părăsești trupa! M-aș întreba
în fiecare zi cum îți e. Mi-ar lipsi zâmbetul tău, bucuria cu care
dăruiești, char și acceptarea, pe care crezi c-o datorezi celor din
jurul tău, mi-ai lipsi... mult! Îmi cer scuze că profesionalismul
meu a lăsat de dorit.
-Nici eu nu vreau să plec, Nick. Nu știu
când, dar mi-ați devenit o familie și-mi doresc mult să dansez în
trupa ta. Mă bucur c-am venit să vorbim. Pot să te îmbrățișez? se
apropie ea de bărbatul, care simțind-o, se întoarse deschizându-și
brațele.
-Vrei să te conduc?
-Nu, Nick. Am mașina în parcare. Ne vedem
la repetiții.
Îl așteptă pe Dinu cuibărită la locul ei din living. În
mână ținea o carte dar rămasă cu privirea aninată de-un gând,
uitase a-i mai muta filele. Privi ceasul. Ar fi trebuit să ajungă.
Pleoapele picau plumbuite și renunță la așteptare, mergând la
culcare.
Câteva secunde, minute sau ore, habar n-avea cât
dormise. Zări umbra lui Dinu, lângă pat
-De ce dormi aici? Și ce-i cu bagajele
astea?
-Nu vrei să vorbim mâine? E târziu, tu ești
obosit...
Dinu era nebărbierit și încercănat. Un scrâșnet al
dinților, un maxilar mult prea încleștat, aspreau vizibil
trăsăturile feței. Avea în mână două pahare. Îi întinse ei
unul.
-Așa aș fi vrut să mă întâmpini, nu cu...,
spuse transformând cele două genți într-o minge. Hai, Noelia, ți-ai
pierdut antrenamentul, fetițo! o îndemnă, golindu-și paharul
dintr-o înghițitură.
-Nu mai beau, Dinu. Și n-ar trebui să mai
bei nici tu, îți face rău.
-Mda... și-ți pasă? Atât de mult, că-n
lipsa mea ți-ai făcut bagajele. Mă mir că n-ai şi
plecat.
O luă de mână, trăgând-o după el.
-Sunt toate ale tale, Noelia, o duse
bărbatul în fața dresingului. Pe ele de ce nu le-ai
împachetat?
-Nu vreau decât ce e al meu, Dinu. Dă-mi
drumul, mă doare brațul!
-Dar sunt ale tale, iubita mea! Sunt plata
pentru timpul petrecut alături de mine. Aduc o geantă din debara și
te ajut să le împachetăm.
-Nu le vreau, Dinu! Nu mă
reprezintă.
-Mda, nu te reprezintă! Ai dreptate! Cu
toată strădania mea, nu te reprezintă.
Dinu reintră în living aducând un alt braț de haine.
Scoase bricheta fluturând flacăra pe marginea unei
eșarfe.
-Dinu, oprește-te! Ce vrei să
faci?
-Cum ce? Să le dau foc! Dacă tu nu le
vrei... ce să mai fac cu ele...
-Le iau, Dinu. Dacă tu ești de acord, le
iau. Hai, să mergem în living să discutăm!
-Despre ce Noelia? Ți-ai făcu bagajele în
lipsa mea, ți-ai căutat, cu siguranță și o casă, ai totul stabilit.
Ce-ar mai putea schimba discuția asta? Vrei să îngenunchez în fața
ta, să mă ploconesc să rămâi? Mi-am jurat că vei fi a mea de când
mi te fâțâia prin fața ochilor nemernicul de Cosmin. Și te-am
cumpărat. Ei, n-am licitat, nu m-am falimentat, te-am luat pe
nimic. De unde crezi că a avut amica ta bani pentru petrecerea de
ziua ei? Tu i-ai plătit-o! Tu ai fost prețul! N-ai prieteni, n-ai
avut niciodată. Care nu te-au părăsit, te-au vândut! Ești un
nimic!
Noelia își acoperi urechile, nedorind să audă răutățile,
pe care acesta le debita. Se întemnițase de frica singurătății, dar
se temea s-o recunoască.
-Nu-i adevărat!
-Sun-o!
-Ești un monstru!
-Da. Asta sunt! răspunse el, aprinzând
eșarfa, de astă dată.
Flăcările înghițeau bucată de mătase transformând-o
într-o vâlvătaie care sporea continuu. Nu îndrăznea să țipe, nici
să-l oprească, nici chiar să mai respire. Dinu era un clocot și cu
cât i te împotriveai, mai tare dădea în foc.
-Erai diamantul meu! Acum ești... ca toate
celelalte, Noelia... Privește! O dâră de scrum, atât rămâne și din
cea mai fină mătase! dând drumul eşarfei în flăcări peste lucrurile
trântite pe podea, după care ieși din cameră.
Se repezi, înhăță brațul de haine și-l aruncă în cadă.
Fixă jetul dușului pe ele și-l ținu, până o ținură și pe ea
picioarele. Se așeză pe marginea căzii, încercând să-și liniștească
tremurul. O stare de leșin o încerca. Se spălă îndelung pe
față.
Tresări, din living se auzeau două voci. Una era a lui
Dinu. Intră în camera ei și-și strânse lucrurile împrăștiate,
îndesându-le în cele două genți. Uneia, șutul lui Dinu, îi stricase
fermoarul. Nu mai conta. Își trase pe ea o pereche de blugi, o
cămașă și-și adună părul într-o coadă.
-N-am comandat niciun taxi. Iubito, ai
comandat tu? Cu ce te servesc tinere?
-Mulțumesc frumos, dar nu beau! protesta
vocea celuilalt bărbat.
Merse în living, îl cunoștea pe Dinu și furia lui,
puteau fi nimicitoare.
-Iubita mea, ni te alături? De fapt, doar
mie, domnul nu bea. Susține că a primit o comandă la această
adresă. Cineva se ține de bancuri, tinere!
La vederea ei, tânărului îi înflori un zâmbet. Și ea-l
recunoscu, era cel cu care flirtase Ana, în ziua în care merseseră
după mașină. Se salutară, el lărgindu-și zâmbetul, ea mai
impentrabilă ca o fortăreață. Din arcuirea sprâncenei lui Dinu,
deduse că nu-l încânta zâmbetul tânărului, și chiar n-avea nevoie
de alt motiv de dispută.
Trecu în spatele ei, ținând-o protector, ca orice mascul
care-și marca teritoriul. Prizonier între două trenuri aflate în
mișcare, așa-și simțea sufletul. Din față o presa privirea
cercetătoare a tânărului, în ceafă simțea respirația lui Dinu Mai
mult, acesta se aplecă și-o sărută zgomotos pe ceafă. Încercă să se
desprindă din înlănțuire, dar brațelui lui Dinu erau de neclintit.
Strânse din dinți de durere, dar chipul îi rămase la fel de
impasibil.
Se bucură când tânărul se decise să plece. Vru să-l
conducă, dar Dinu o opri.
-Știe drumul. Nu-i așa,
tinere?
Acesta nu plecase din spatele ei. Își înfășurase una
dintre palme în coada ei, obligând-o să se răsucească spre el.
Mâinile lui lunecau lin pe gâtul ei spre sâni încercând să-i
descheie cămașa și urcau atingându-i buzele. Pentru că-și întoarse
fața, se răzbună într-un sărut animalic. Durerea o amorți și nu
simți nimic decât gustul sângelui.
-Ești o bijuterie! Cum poți să îmbraci,
trupul ăsta perfect, în hainele astea ordinare? E o blasfemie! se
enervă trăgând de nasturii cămășii. Uite, ce cârpă...
-Dinu, te rog! încercă să-l
oprească.
O eliberă brusc și până să se dezmeticească, îi smulse
cămașa de pe ea.
Rămase în fața lui, dreaptă și sfidătoare. Părul i se
desfăcuse din legătură. Printre firele răvășite, îl văzu ridicând
palma s-o lovească.
-Pleacă! Acum! Pleacă!
Dispari!
Și-o tot împinse, cu fața desfigurată a nebunie, până în
mijlocul străzii, unde se dezechilibră și căzu. Simți arsură în
cot, în palmă, umăr, pe față, dar tot ce simțea era nimic,
comparativ cu zidul de ură care-o izbise. O privi câteva secunde ca
pe o gânganie, pentru care nu merita să-ți murdărești nici măcar
talpa piciorului.
-Nu vreau să te mai văd, niciodată!
Niciodată, să nu-mi mai ieși în cale! rosti printre
dinți.
După câțiva pași se opri, ea nu îndrăznise nici să
geamă. Din locul în care era aruncă spre ea cămașa
sfârtecată.
Auzi zgomotul porții, apoi ușile
trântindu-se.
Dincolo de una dintre uşi, trupul unui bărbat rămas parcă fără mâini luneca lin, prăbuşindu-se într-un hohot.
Dincolo de una dintre uşi, trupul unui bărbat rămas parcă fără mâini luneca lin, prăbuşindu-se într-un hohot.
.jpeg)
