Totul se răsturnase în ea, toate deciziile luate ori pe
cale de a fi luate.
-Am ajuns.
-Poftim?!
-Sau voiați să vă duc în altă
parte?
-Nu. E bine aici. Mulțumesc!
Janet deretica fredonând, în lumea ei era liniște.
Janet deretica fredonând, în lumea ei era liniște.
-Nu sunt acasă pentru nimeni,
Janet!
-Dar duduia Ana mi-a cerut s-o anunț când
veniți.
-Am spus nimeni!
De ce acum? De ce? Frânturi de timp, fărâme de adevăr sau nu?! În definitiv trecutul nu putea fi schimbat, iar mărturisirea de astăzi ar fi putut fi parte dintr-o strategie abil gândită. Iar Dinu, chiar era minte strălucită.
De ce acum? De ce? Frânturi de timp, fărâme de adevăr sau nu?! În definitiv trecutul nu putea fi schimbat, iar mărturisirea de astăzi ar fi putut fi parte dintr-o strategie abil gândită. Iar Dinu, chiar era minte strălucită.
Nu... nici chiar el nu putea fi atât de mârșav! se
mustră în gând.
De undeva din negura unei înserări, o altă seară, țesută
din nenumărate pahare de alcool, un dram de iluzie și muzică, totul
dureros de plăcut.
-Privește-o, Ana! E un diamant. Mi-aduc
aminte când am zărit-o prima dată. Dansa la gâtul unui tolomac și
râdea. M-a fascinat. N-am mai auzit pe cineva râzând așa, curat,
venit din adâncul ființei. În ea este lumină, în mine mult
întuneric. Vreau această lumină!
-N-ai vrea să te iubească?
-Ar putea compensa toate neiubirile de până
acum?!
Ieși din dormitor și se opri în fața barului privind
sticlele, și poate-ar fi băut.
- Vă sună telefonul!
-Adu-mi-l!
O auzea vociferând. La un moment dat totul încetă: și
Janet, și sunetul. Se lăsă să lunece în fotoliu.
-S-a oprit pustiul!
-Lasă-l, Janet, și iartă-mă! O să mă uit
mai târziu la el.
Privi spre femeia din fața ei. N-avea mai
mult de șapte clase, multe îi erau străine, de unele se minuna ca
un copil. Își făcea des semnul crucii și avea mereu pe buze un
”Doamne ferește!”. Îi cunoștea viața, deloc ușoară, dar nu și-o
amintea plângându-se. ”E crucea mea, donșoară Noelia! Să fiu
sănătoasă, să mi-o duc!” Crucea ei erau ceidragi,
pentru ei suporta totul,pentru ei stătea la cheremul
altora.
-Janet!
-Căutam pârdalnicul de telefon, poate era
domnul Dinu. Știți că dânsul se mai supără când nu-i
răspundeți...
-Nu poate fi el. Hai sus, să mâncăm câte-o
prăjitură.
-Vai, ce-o să se mai bucure doamna Mioara!
Tare, tare îi mai sunteți dragă, donșoara Noelia.
Avea un mod plăcut de a rosti acel ”donșoară Noelia” și
continua să i se adreseze așa chiar și după ce-o rugase să-i spună
pe nume.
-Mi-e mai bine așa, donșoară, n-aș vrea să
creadă domnul că nu-mi știu lungul nasului.
Coborâse de câteva minute, Ana și apăru, de parcă o
pândise.
-Mă îmbrac în câteva minute și mergem
Ana.
-Unde? întrebă aceasta
surprinsă.
-Să luăm mașina. Credeam că te-a informat
Dinu, mie așa mi-a spus.
-Nu mi-a spus, dar putem merge. Chiar
venisem să te plictisesc, glumi.
În taxi, Ana, fu extrem de volubilă, râzând, glumind, cu
tinerelul șofer.
-N-aveți mărunt? Azi mai mult am dat rest,
decât am încasat, glumi acesta când Ana îi întinse
bancnota.
-Plătesc eu! interveni Noelia, oferindu-i
șoferului ceva peste prețul cursei.
Între timp Ana se și apropiase de ghereta paznicului.
Noelia salută de la distanță, îndreptându-se spre mașină. Observase
ferestruicile sălii luminate, dar nu voia să intre.
-Mi-a spus că fetele tale au plecat, că a
mai rămas doar domnul Nick, antrenorul. Știi ce salariu de mizerie
are omul ăsta? Bine, dacă mizeria aceea poate fi numită salariu,
completă. Nu intri, nu-l saluți?
-Pe cine?
-Pe Nick. Dacă tot suntem aici, o fi
îngrijorat de starea ta.
-Are destule pe cap, numai grija mea n-o
duce, rosti ea urcându-se în dreapta, dorindu-și ca Ana să nu se
mai învârtă atâta în jurul mașinii.
-Noelia, cred c-avem pană la una dintre
roți.
-N-avem, Ana. E doar un pic lăsată. Oprim
la o vulcanizare.
Dar Ana plecase deja spre ghereta
paznicului.
-N-are cu ce, face naveta cu bicicleta. N-a
avut în viața lui mașină.
-Și te miră? simți nevoia să fie
răutăcioasă.
-Nu mă miră. Orice ai crede, nu vin de pe
Lună. Dar mi-a spus, continuă, că ne poate ajuta domnul
Nick.
-Ana, de ce te încăpățânezi?
-Paza bună trece primejdia
rea!
Un stres, asta era Ana, când își punea ceva în minte,
și-i era clară intenția ei. Se bucură că se apropiase paznicul,
blocându-i acesteia intenția de a o urma.
Intră în sală cu inima ghem. Refuzase să se mai
gândească la sărutul dintre ei, la tot ce simțise, sperase ca peste
câteva zile să fie altfel.
De la deschiderea ușii, simți privirea lui Nick ațintită
asupra ei.
-Bună seara!
-Bună seara, Noelia! Tot mai șchiopătezi,
vezi? De ce n-ai stat liniștită acasă?
-Trebuia să iau mașina. N-o să conduc eu,
pară ea, iminenta întrebare. Sunt cu Ana... o prietenă. Am intrat
doar să te întreb dacă ne poți ajuta, o roată e puțin
lăsată.
-Pană? N-ai rezervă?
-N-am idee. Ana insistă prostește, i-am
spus că e așa de câteva zile dar o ține pe-a ei.
-Mă schimb imediat și vin.
-Poate-i mai bine să-i spun că nu ne poți
ajuta.
-De ce? ieși el de după paravan trăgându-și
tricoul.
Ridică din umeri ca o copilandră. Ce să-i spună? Că Ana
îi spiona? Că povestea cu roata îi picase mănușă? Nick n-ar fi
înțeles toate acestea, el nu era așa, nici ea dispusă să se
înjosească mai mult.
-Nu mi-ai răspuns, Noelia.
-Nu mai contează. Dacă ne poți ajuta cumva,
să plecăm naibii de aici, fă-o! se răsuci ea, pe piciorul sănătos,
pornind către ușă.
-Ei, ei... o opri el. Ce-i cu tine? i se
postă în față.
-Nimic. Am avut o zi mai grea.
Zgomotul ușii o făcu pe Noelia să se retragă. Abia acum
ridică privirea spre el, o privire rugătoare,
vinovată.
-Dă-i omului un deget și-ți va lua toată
mâna, vorbăreț rău paznicul dumneavoastră. Bună seara! Noelia, nu
ne prezinți?
-Scuze. Ana, Nick e antrenorul și
conducătorul trupei.
Respiră liniștită abia când se urcă în mașină. Ana se
despărțise zgomotos de Nick, mulțumindu-i pentru ajutor, lăudându-i
abilitățile, smulgându-i promisiunea de o invita la unul dintre
spectacole și chiar de a ieși într-o seară toți patru. Ea se
rezumase la un ”vorbim, la revedere”.
-Mi-a plăcut Nick. Cu siguranță, îi va
plăcea și lui Dinu.
Tăcerea ei impuse și tăcerea Anei.
-M-am cam obosit astăzi, mă retrag la somn,
imediat după duș, Ana!
-O să fac și eu același lucru, deși mi-ar
fi plăcut să vizionăm un film împreună. Mi-ai părut tare abătută
astăzi, desigur, explicația nu poate fi decât piciorul care te va
împiedica să dansezi, o vreme.
Își așternu pe chip o umbră de surâs, murmurând un
”noapte bună!”.
Se bucură că se răzgândise, dușul nu i-ar fi fost
îndeajuns, gândi privind pledul de spumă și pâlpâirea timidă a
lumânărilor. Se strecurase-n apă, ca-n așternuturile bunicii,
mirosind a flori de câmp. Avea atâtea la care să se
gândească.
Moleșită și relaxată adormi numaidecât. Curgerea muzicii
lăsată ca un murmur îi alungă și ultima umbră de pe
chip.
Dar cine mai știe, câte se perindau prin fața ochilor ei închiși?!
Dar cine mai știe, câte se perindau prin fața ochilor ei închiși?!
O trezi un zgomot puternic venit de la etaj. Imediat îi
urmă o altă bufnitură. Nu putea fi Janet, nici nu se luminase.
Trecuse mai bine de-o săptămână de la plecarea lui Dinu.
Nici Ana nu era acasă. O anunțase, că va lipsi vreo două
zile. Se și mirase de cât de rezervată devenise, imediat după seara
cu mașina, abia se zăriseră.
La al treilea zgomot, fără să mai mai stea pe gânduri,
urcă.
Se lipi de ușă, ascultând cu înfrigurare. Doar liniște,
una mormântală. De obicei, doamna Mioara dormea cu radioul deschis.
Acum nu-l auzea.
-Doamna Mioara, Noelia sunt! Sunteți
bine?
Cum din interior nu venea niciun răspuns, apăsă mânerul,
mai decisă și mai speriată ca oricând. Inima începu să-i bată cu
putere și-un tremur puse stăpânire pe ea. Ceva bloca deschiderea.
Împinse ușor, cât să-și strecoare brațul prin deschidere. Bănuiala
se adeveri. Era trupul doamnei Mioara.
Se repezi spre ușa celeilalte surori dar se răzgândi. Ar
fi sporit panica. Coborî și sună la salvare. Spre norocul ei dădu
peste o doamnă amabilă care-i recomandă să stea calmă și să aștepte
venirea ambulanței.
-E posibil să fie căzută cu capul spre ușă
și bruscarea să-i facă și mai mult rău. Am transmis, un echipaj se
îndreaptă către dumneavoastră.
-În imobil locuiește și sora doamnei, tot
în vârstă, cardiacă din câte știu. Rugați echipajul să oprească
sirena când vor intra pe stradă.
-Bine, doamnă. Am comunicat, în câteva
minute colegii mei ajung.
Puse mâna pe telefon s-o sune pe Janet. Se trezi
sunându-l pe Nick.
-Noelia, ești foarte agitată, te pierzi și
nu înțeleg nimic! Mă îmbrac și vin. Până una alta ține telefonul
aproape. Ambulanța va ajunge înaintea mea, dacă pleci, să nu pleci
fără telefon! Ne-am înțeles?
Murmurase un da. Își simțea buzele arse, pe chip
lacrimile se revărsau puhoi. Se temea pentru viața doamnei Mioara,
pentru cea a surorii ei.
Iarăși moartea, sigură și impasibilă, bifa zilnic agenda adunând, ignorând toate legăturile de suflet, toate așteptările. Zece minute, scutură ceasul vrând să-l scoată din amorțire. Prea multă liniște în jur și mult prea frig. Urcă, nu renunțase să spere. Nicio mișcare. Se apropie de ușa doamnei Mioara, o strigă în șoaptă, dar tot nimic. Sunetul unei ambulanțe sparse liniștea acelor zori. Alergă ca o nebună în mijlocul străzii dar regăsi doar un ecou pierzându-se spre alte suflete îngenuncheate.
Iarăși moartea, sigură și impasibilă, bifa zilnic agenda adunând, ignorând toate legăturile de suflet, toate așteptările. Zece minute, scutură ceasul vrând să-l scoată din amorțire. Prea multă liniște în jur și mult prea frig. Urcă, nu renunțase să spere. Nicio mișcare. Se apropie de ușa doamnei Mioara, o strigă în șoaptă, dar tot nimic. Sunetul unei ambulanțe sparse liniștea acelor zori. Alergă ca o nebună în mijlocul străzii dar regăsi doar un ecou pierzându-se spre alte suflete îngenuncheate.
De astă dată sunetul era clar și se
apropia.
În timp ce urcau, reluă explicațiile date la telefon, de
astă dată cu mai mult calm.
-Vă rog să nu uitați de sora doamnei, e
cardiacă. Eu sunt bine, nu-i nevoie...
-Am eu grijă să fie! auzi în spate vocea lui Nick și-i simți brațele.
-Am eu grijă să fie! auzi în spate vocea lui Nick și-i simți brațele.
Hai să coborâm, Noelia! Încurcăm.
-Nu vreau să plec, doamna...
-E pe mâini bune.
În fața casei era agitație. Se încerca pătrunderea pe
fereastră. De la etaj veni țipătul disperat al surorii. Noelia dădu
să iasă dar Nick o opri.
-Lasă-i pe ei, Noelia!
Încearcă să te liniștești. Uite, hai, să ne așezăm
aici.
O luă de mână și-o duse fix locul în care, într-o altă
dimineață, nu foarte îndepărtată, stătuse cu Dinu. Nu se întrebă de
ce din câte locuri, canapea, fotolii, el alesese tocmai acel loc,
poate era singurul care i se potrivea, din tot
interiorul.
-Te-a speriat telefonul meu?
-A fost o strângere...
-E cumplită neputința,Nick, și senzația
aceea... doar o ușă... și dincolo de ea moartea. Multă vreme m-am
temut de moarte. Am urât-o, mi-a răpit-o pe Buna, apoi pe tata...
acum, nu mai știu, poate că mă mai tem dar n-o mai simt străină și
nici dușman, e o realitate, o altfel de liniște.
-Taci! și-o adună el la piept.
Și ea tăcu. În toată nebunia avea certitudinea brațelor
lui. Închise ochii, reglându-și respirația după a lui. O clipă cât
o veșnicie.
-Vai, de păcatele mele, dar ce-i aici? Era
să-mi stea inima! Nu m-au lăsat să urc. Ce s-a întâmplat? intră ca
o furtună Janet.
-Doamna Mioara, Janet! se ridică Noelia mai
mult pentru a se desprinde din brațele lui Nick, stânjenită de
sprânceana ridicată a acesteia. S-au auzit niște zgmote ciudate
spre dimineață. Am vrut să intru...
-Doar n-au dat hoții peste dânsele! Doamne,
iartă-mă!
Nick se ridicase și el, salută în trecere pe noua venită
și-a ei aprigă căutătură, apoi ieși.
-Știam eu, că nu-i a bună cu visul meu de
astă noapte, știam. Se făcea că vă măritați. Și erați atât de
frumoasă, de domnul Dinu nu mai spun. Era puhoi de lume. Doamnele
mele dansau, râdeau și ce se mai îmbrățișau.
-Au coborât! interveni Nick. O urcă în
ambulanță! Inconștientă dar în viață, rezumă acesta.
-Slavă Domnului! se închină
Janet.
-Unde-o fi cheia de mașină? La naiba s-o ia
de cheie! Aici o pun mereu, Janet! De ce nu-i aici? Ți-am spus să
nu-mi mai muți lucrurile. Le las în mijlocul casei, acolo
lasă-le!
-Ei, ei, ușurel! o prinse acesta de mâini,
bruscând-o chiar. Liniștește-te! Mergem împreună, o luă acesta de
mână.
Se pierdură de ambulanța care gonea străpungând cu
sunetu-i înfiorător zorii acestei dimineți smulgând-o din
banalitate.
-Merg să întreb și vin să-ți spun! Hai,
Noelia, rămâi în mașină.
-Mi-e frică singură, Nick!
Ar fi insistat dar îi întâlni privirea. Avea ochii
umezi, roșii de atâta plâns. Paloarea îi marmorase chipul. Doar
dârele lacrimilor păreau vii. Nu era tristețe era disperare. O
ajută să coboare și-o strânse cu putere la piept.
-Ce mă fac eu cu tine?! se trezi
rostindu-și frământarea.
În sala de așteptare secundele deveneau nesfârșire. Le
auzea picurând în neant cu aceeași regularitate.
-Mă duc să iau câte o cafea și un corn,
ceva. Ești lividă și tremuri. Am în mașină un hanorac, ți-l
aduc.
Aprobă scurt strângând din dinți pentru a stopa frisonul
ce-o cuprindea.
- Am terminat formalitățile. Bolnava va fi urcată în terapie.
- Pot s-o văd? îl întrebă pe cel care-i aduse vestea.
- Nu știu, doamnă. Nu mai ține de noi, dar puteți încerca. E la etajul trei.
Privi spre intrare dar Nick nu se zărea. Avea s-o sune dacă n-o găsea.
Încercă pe scări, dar fără un permis de trecere nu reuși s-o convingă pe cea care păzea ușa.
- Nu insistați, îi spuse un domn. Îmi aștept fiica să coboare, nici mie nu mi-au dat voie. Dar știu cum puteți urca, pe la lift, dacă vă lipiți de cineva.
Nu pricepuse mare lucru dar căută liftul. Se învârti minute bune până ce, într-un târziu, apăru o bolnavă. Căra după ea un stativ. O senzație de leșin o încercă. Îi explică acesteia, rugând-o s-o ajute.
- Aveți noroc că nu-i liftiera, că nu v-aș fi putut ajuta. Îmi pierdeam cartela. Am obținut-o greu. Vin de două ori pe lună, e ca a doua mea casă.
- Am terminat formalitățile. Bolnava va fi urcată în terapie.
- Pot s-o văd? îl întrebă pe cel care-i aduse vestea.
- Nu știu, doamnă. Nu mai ține de noi, dar puteți încerca. E la etajul trei.
Privi spre intrare dar Nick nu se zărea. Avea s-o sune dacă n-o găsea.
Încercă pe scări, dar fără un permis de trecere nu reuși s-o convingă pe cea care păzea ușa.
- Nu insistați, îi spuse un domn. Îmi aștept fiica să coboare, nici mie nu mi-au dat voie. Dar știu cum puteți urca, pe la lift, dacă vă lipiți de cineva.
Nu pricepuse mare lucru dar căută liftul. Se învârti minute bune până ce, într-un târziu, apăru o bolnavă. Căra după ea un stativ. O senzație de leșin o încercă. Îi explică acesteia, rugând-o s-o ajute.
- Aveți noroc că nu-i liftiera, că nu v-aș fi putut ajuta. Îmi pierdeam cartela. Am obținut-o greu. Vin de două ori pe lună, e ca a doua mea casă.
Femeia vorbea lin, cuvintele-i firave pierzându-se în
zgomotul liftului. Avea chipul străveziu și ochii de-un negru
aprins. Pe mâna stângă, cea cu care ținea strâns stativul, o
verighetă-și mutase locul pe degetul mijlociu, dar și pe acela era
largă.
- Terapia e în dreapta, după ușile acelea mari de sticlă.
- Terapia e în dreapta, după ușile acelea mari de sticlă.
Câteva minute mai târziu, Noelia ciocănea la ușa
rezervei.
-V-ați descurcat? se răsuci femeia cu
stativul, devenit prelungire a brațului. Intrați!
-Da, vă mulțumesc frumos! șopti încercând
să nu deranjeze liniștea.
-Tot palidă sunteți. Poate c-ar trebui să
vă vadă un medic.
Noelia își roti ochii prin salon. Cele două paturi,
lenjeria de-un alb difuz, mirosul înțepător de urină și
medicamente.
-Îmi cer scuze, îndrăznesc, să vă rog să ne
deschideți fereastra. Asta încercam, dar nu mai am deloc putere în
brațe. De ce le-o fi făcând așa de mari?!
Abia acum observă brațele firave presărate din loc în
loc cu pete mari vineții. Călcând pe vârfuri Noelia se îndreptă
spre fereastră.
-Și mai am o ultimă rugăminte. Am scăpat
ceva sub patul colegei. Voiam să rog o infirmieră, dar nu-i niciuna
când ai nevoie de ele.
Privi spre locul arătat și avu o ezitare. O intimida
locul. O bulversa gândul că viola intimitatea cuiva. După
nemișcare, părea că bolnava din acel pat chiar dormea. Din locul în
care era nu-i vedea chipul, iar la intrare se jenase să privească.
Recuperă telefonul, care nu părea a fi fost scăpat ci mai mult
aruncat pentru că-l adună din bucăți, pentru ultima fiind nevoită
să mute un picuț noptiera. Noelia ridică ochii spre chipul femeii,
ca să se asigure că niciunul din zgomotele făcute nu-i tulburase
acesteia somnul. Simți nevoia unui punct de sprijin. Murmură un
nume, vru să se apropie dar pacienta-și răsuci capul în direcția
opusă. Rămase câteva secunde în așteptare, neștiind ce aștepta.
Privi spre cealaltă femeie, îi lăsă pe pat ultima piesă recuperată
și ieși mai năucă decât intrase.
- Stați, vă chem un lift! Pe la scări e gardianca și vă va lua la întrebări. Nu sunteți bine deloc. Ce s-a întâmplat?
Murmură un mulțumesc, ignorând restul.
- N-auzi telefonul? o luă la rost Nick imediat ce se apropie. Sun de-o jumătate de oră.
- Am fost sus...
- Stați, vă chem un lift! Pe la scări e gardianca și vă va lua la întrebări. Nu sunteți bine deloc. Ce s-a întâmplat?
Murmură un mulțumesc, ignorând restul.
- N-auzi telefonul? o luă la rost Nick imediat ce se apropie. Sun de-o jumătate de oră.
- Am fost sus...
Auzea forfotă în jur, o mână mângâindu-i tâmpla, apoi
mai multe brațe, o înțepătură și zbor. Dar nu era zbor, nu se
simțea ușoară, plumb îi devenise întreg trupul.
Mult alb, răvășitor și orbitor. Clipi nedumerită,
tavanul se apropia pe măsură ce i se limpezea
privirea.
-Acum m-am speriat cu adevărat, așa să
știi.
-Îmi pare rău! Nick, Ana e în spital. Nu
înțeleg, mi-a spus că pleacă la o prietenă. Mi-a cerut și mașina,
uitasem. Și nu e ea, nu e Ana pe care-o știam. Nu știu să explic...
și privirea aia...
-Oprește-te! Ești incoerentă. Are dreptate
doctorul, e mai bine să rămâi sub observație. Merg să-l
chem.
Noelia făcu ochii mari. Coborî din pat. Resimți o ușoară
amețeală și se sprijini de tăblia patului.
-Stai, unde crezi că pleci? Oficial ai fișă
de internare, nu poți pleca, nu te poți ridica din pat, nimic fără
voia doctorului. Ascultă și tu, pentru Dumnezeu! ridică acesta
tonul. Ești de-un egoism și-o încăpățânare rar
întâlnite!
-N-am fost niciodată internată, urăsc
spitalele, se dezvinovăți ea.
Se așeză cuminte în pat în vreme ce Nick ieși după
doctor.
Mașina se deplasa cuminte. Între ei, după ieșirea
nervoasă a lui Nick, se rostiră doar câteva cuvinte. O duruse tonul
lui, cuvintele, o bulversase vederea Anei, o cu totul altă Ana,
neajutorată, îmbătrânită brusc, neputincioasă. Doamna Mioara era în
comă fără prea mari șanse, un tăvălug se prăvălise peste tot ce
avea.
La coborâre, Nick o prinse de mână și-și ceru iertare.
Se întoarse spre el și-l sărută pe obraz.
-Ai avut dreptate. Mereu
ai.
Găsi biletul lui Janet, o anunța că e sus. O sună să
coboare. Următorul telefon fu pentru Dinu. Convorbirea nu dură
foarte mult.
Se ghemuise-n locul preferat, privind spre liniștea din
micuța grădină.
-Ce bine c-ați venit,
donșoară!
Îi relată în câteva cuvinte starea doamnei Mioara și-i
ceru să stea lângă sora acesteia.
-Nu pare să știe nimic, donșoară. Cred c-au
prostit-o de tot calmantele. Sau chiar nu-i pasă!
-Caută în agenda doamnei Mioara, trebuie să
anunțăm pe cineva!
-Vor năpădi ca muștele, donșoară! Exact de
ce se temea doamna Mioara. Moartea asta...
-Moartea nu e dincolo de nimic, Janet, e
continuarea și atât.
- Vă simțiți bine, donșoară? Am văzut că
domnul Nick a plecat. Ce bine că n-ați fost singură. Nu știu ce
ne-am fi făcut.
-Janet, fă ceea ce te-am rugat! Vreau să
rămân singură!
Femeia se retrase cu umerii plecați. Privi în urma ei.
Nu-și dorise s-o supere dar ajunsese la limită. Mai dădu câteva
telefoane și apoi intră în camera ei.
Se înserase când auzi soneria.
-Bună seara, Noelia!
În prag se afla Ana, Ana cea de toate zilele, elegantă,
parfumată, c-un machiaj perfect. Doar privirea și ușorul tremur al
mâinilor aminteau de cealaltă Ana.
-Trebuie să vorbim!
-Mergi și te odihnește, Ana! Nu-mi datorați
nimic, nici tu, nici Dinu!
-Ești supărată.
-Singura pe care sunt supărată sunt eu.
Sunt bine, Ana. Mă scuzi, trebuie să răspund la telefon, se scuză
ea profitând de ocazia ivită.
-Bine. Noapte bună, Noelia!
Dar nu răspunse, nu astă seară.
Dar nu răspunse, nu astă seară.
.jpeg)
