În noaptea scursă nu prea dormise. Absența lui Dinu n-o
mai mirase, era forma lui de protest, chiar de pedeapsă. Se
învățase să-l lase să-i treacă. În momentele de nesomn citise,
visase cu ochii deschiși, tot aranjându-și, ba așternutul, ba
prosopul în care-și împachetase gamba. Se dezvelise, se învelise,
mai toată noaptea un zbucium.
Se bucură când văzu prima geană de lumină a zilei,
noaptea o obosise peste măsură. Micile zgomote venite din living
erau dovada că Janet venise. Îi plăcea Janet, era volubilă, adora
s-o privească păluind lucrurile, dereticând, toată acea foială de
dimineață, drumurile între bucătărie și living, tot povestind
despre ai ei. Acum, cu venirea nepoțelului, gura nu-i mai tăcea
defel. Dinu îi făcuse daruri minunate pentru cel mic și-l văzuse
privind cu încântare pozele de la botezul micuțului.
Își făcu dușul zăbovind îndelung și după alte câteva
minute traversa livingul spre bucătărie, nedumerită de liniștea
așternută. Era cafea proaspăt făcută dar nici urmă de Janet sau de
Dinu.
O bucura aroma cafelei, și poate că era mai bine că era
singură, își spuse, strângând în palme cana plină ochi cu magica
licoare. O lăsă pe măsuță doar cât porni muzica apoi se cuibăriră
amândouă în canapeluța ce dădea spre terasă, acolo unde privirii nu
trebuia să-i mai pui aripi, ci doar să-i temperezi
zborul.
-Hei, ce faci aici? Bună dimineața! salută
Dinu, surâzând. Unde e Janet? Tu de ce te-ai trezit așa de
dimineață?
Întoarse privirea spre el. Dinu, în halat de baie,
intrase pe ușa apartamentului aducând cu el și-un ușor iz de tutun.
Îl recunoscu, era al țigărilor Anei.
-Cred că pe sus, am auzit-o trebăluind mai
de dimineață.
-Bine. Tu cum ai dormit? Ce-ți face
piciorul?
-E bine. Ți-am spus că a fost doar o banală
întindere. Mai pleci?
-Da. Și poate e mai bine că merg singur. Ai
dreptate, vine sesiunea, ai multe pe cap, piciorul o fi mai bine,
dar e mai sigur să nu-l forțezi. Zicea ceva Ana, despre un centru
SPA.
-Ana nu merge cu tine?
-Nu. Ai cursuri astăzi? se așeză acesta
lângă ea, luând-o în brațe.
Noelia murmură un da, urmat de alte precizări, deși era
convinsă că nu-i spunea nimic ce nu știa. Nu-i displăcu
îmbrățișarea lui, se lăsă învăluită în parfumul resimțit, ignorând
ușorul iz venit la pachet. Își lăsă capul pe pieptul lui,
moliciunea halatului, brațele lui puternice, savoare cafelei,
muzica din cameră și bătaia la unison a celor două inimi, un prim
pas spre o zi perfectă. Îi simțea una dintre mâini plimbându-i-se
prin păr. Nu-i spusese niciodată, dar adora acest
alint.
Buna o alinta așa, erau adevărate clipe de răsfăț, acele
momente. ”Tu, pisicuță în trup de om, ce te mai întinzi la
mângâiat!” își aminti ea o frântură din zorii altor
dimineți.
Când Dinu îi căută mâna, împleticindu-și degetele cu ale
ei, Noelia tresări. Primul impuls fu să și-o retragă dar percepuse
un tremur în gestul lui și asta o dezarmase. Dinu avea ciudățeniile
lui dar nu era lipsit de sensibilitate. Și-ar fi dorit să-l
privească în ochi acum, în acest moment, să citească acolo despre
acel tremur. Renunță. În secunda în care privirile lor s-ar fi
întâlnit, el ar fi coborât scutul.
-Privește, Dinu, ce flori superbe a
cumpărat Janet! căută ea o ieșire din această ciudată nevoie de el.
Niciodată n-a venit cu un buchet atât de frumos. Divine! continuă,
întinzându-se după ele.
După o clipă de așteptare, Dinu se desprinse, se ridică
și i le întinse.
-Un buchet minunat, da! confirmă el,
bucurându-se de bucuria ei.
Noelia își îngropase capul între ele, vrând, parcă, să
le soarbă și catifelarea, nu numai parfumul.
-De bagaje se ocupă Janet, o informă, la
revenirea în cameră. Uitam... Unde ți-e mașina?
-O recuperez astăzi. A rămas la sala de
repetiții. Stai liniștit, au pază în curte. Nu puteam conduce
aseară.
-Și cu ce-ai venit? Ar fi trebuit să mă
suni.
-M-a adus cineva din trupă.
-Mă bucur c-ai ajuns cu bine. Să-i dai
adresa Anei, va merge ea după mașină, nu-mi place să nu știu de
lucrurile mele.
Dinu redevenise Dinu. Mereu dura atât de
puțin.
Luă buchetul de flori în brațe, ascunzându-și iarăși
chipul între culorile lui. Când se aplecase s-o sărute, Dinu
zăbovise privind-o îndelung. Dincolo de surâsul lui, descoperise
ceva ce-o nedumerise, ceva străin lui, o umbră de îngrijorare.
Deschise gura să spună ceva, dar o oprise c-un al doilea sărut,
înfometat, ușor disperat, dar la fel de tandru.
-Donșoara Noelia, v-ați trezit! o smulse
dintre gânduri, vocea Janetei. Domnu Dinu e la duduia Ana, le-am
făcut cafeaua și le-am dus-o acolo. Era cam țeapăn de spate, am
părere că i-a fost cam frig pe canapea, astă noapte, de-a tras
ambele pleduri de pe fotolii, continuă în vreme ce aranja cele două
pleduri.
-Dinu a plecat, Janet.
-Maică Precistă, acum vine și găsește
bagajul nepregătit, donșoară.
-Mă ocup eu de bagajul
domnului.
-Apoi, nu se poate să vă obosiți. Mi-a spus
să am grijă să vă aduc totul la pat. Nu-i de glumă, să n-ajungeți
să vă pună piciorul în gips! Domnu ține la mine, dar pentru
dumneavoastră, donșoară, mă decapitează, știu eu bine!
Noelia izbucni în râs. Și ea știa foarte bine, pentru
Janet ordinele domnului erau lege așa că nu insistă.
-Bine, tu faci bagajul iar eu pun
minunățiile acestea în vaze. Frumos buchet ai mai luat, Janet! Ai
schimbat florăreasa? Că nu seamănă cu nimic din cele de până
acum.
-Eu?! De unde, Doamne iartă-mă, să iau eu
așa minunăție de flori?! Buchetul era aici. Numai domnul putea lua
așa ceva. Că tot dumnealui umplu și frigiderul cu prăjituri. Îs și
din cele două, după care vă topiți dumneavoastră, completă,
depărtându-se.
Noelia privi buchetul. Uneori era atât de toantă! Se
ridică să-și ia telefonul, dar renunță. Ce să-i spună?! Era aiurea
să-i mulțumească pentru ceva ce nu-i fusese oferit și aproape
ridicol să-l felicite pentru cumpărarea unui buchet de flori,
pentru care ea ridicase în slăvi pe altcineva.
Răsucit în fotoliul său, Dinu privea cerul după ce
minute bune țintuise telefonul. Sperase. Oftă, puse mâna pe el,
strecurându-l în buzunar și ieși din birou. Când o sărutase, își
dorise atât de mult s-o ia în brațe și să facă dragoste cu ea. Da,
răspunsese sărutului dar nu-i simțise dorința, nu simțise și din
partea ei focul care-l mistuia pe el. Ar fi putut-o face femeia
lui, o făcuse și altă dată, dar asta nu-l făcea bărbatul ei.
Trebuia să schimbe asta, simțea că putea să-i câștige iubirea.
Poate după ce avea să închidă și acest capitol din viața lui,
această nouă ușă veche.
Închise ochii și-i redeschise imediat. Privirea îi
devenise sticloasă. Pe Noelia și al ei parfum o lăsase dincolo, în
adânc, ca să nu-l bulverseze. Era modul lui de a separa cele două
lumi, astfel ca nimic din nefirescul spre care pășea, să n-o
atingă.
Plecarea lui Dinu era oare un semn?! gândi Noelia
urcându-se în taxi. O frapă amabilitatea șoferului care
observându-i pasul ușor șchiopătat coborî și-i deschise portiera.
Îi zâmbi și-i mulțumi.
Nu privi în spate, nici nu era nevoie, era convinsă că
Ana se afla dincolo de perdea. Se înființase la câteva minute după
ce terminase de aranjat florile.
-Bună dimineața, Noelia! Cum te simți? Dinu
mi-a spus despre accident.
-Bună dimineața! Mulțumesc, sunt
bine!
-Superbe flori! Are gust Dinu! Și tu le-ai
aranjat nemaipomenit de frumos. A plecat?
-Da. Va reveni pe la zece.
-Mă gândeam, ce-ar fi să-l conducem la
aeroport?
-Din partea mea, o poți face. Eu am
cursuri, până pe la 12.
-Și cu ce o să mergi? Dacă aveai mașina
acasă, te duceam eu. Ați lămurit absența mașinii?
-O să merg cu taxiul, răspunse ea ignorând
restul. Mă scuzi, Ana, simte-te ca acasă, o poți ruga pe Janet
să-ți pregătească micul dejun, dacă nu l-ai luat, eu o să merg să
mă pregătesc de plecare.
Odată ieșită pe poarta imobilului, Noelia se simți
eliberată. Dincolo de ziduri redevenea ea. Se lăsă învăluită în
muzica ce inunda interiorul mașinii. Poate că intențiile Anei față
de ea erau bune, dar ceva îi spunea că dincolo de chipul frumos,
dincolo de zâmbet erau multe umbre, iar ei îi erau de ajuns cele pe
care le târa după ea. Își reaminti înfiorarea resimțită când, în
timpul dialogului avut, Ana o luase de mână.
Urcă treptele facultății. Aici, mintea avea să-i fie
ocupată și va lăsa deoparte toate aceste frământări. Cu amânările
se descurca excelent.
Acasă, Dinu își verifica bagajul făcut de
Janet.
-Tare mult i-au plăcut florile, donșoarei
Noelia. Uitați, ce frumos le-a aranjat! Dar, să-i treacă dumneaei
prin cap că eu le-aș fi cumpărat?! Nostimă, donșoara
Noelia!
-Asta pentru că și tu cumperi flori la fel
de frumoase, Janet! o perie, știind că astfel, acesteia, i se
dezlega limba.
Și era adevărat.
-De prăjituri nu s-a atins, dar i-am spus
eu c-ați cumpărat tot galantarul. Nici n-a avut vreme. A ținut-o de
vorbă duduia Ana, o grămadă, de parcă nu vedea că biata donșoară se
grăbea. Dacă veneați, câteva minute mai devreme...
Da, îi părea rău, că nu venise mai devreme cu acele
câteva minute, dar poate era mai bine așa.
-Janet, te-ai mai gândit?
-La ce, domnu Dinu?
-La propunerea duduii Ana, cum îi spui tu!
Plătește bine, să știi, mai bine decât nebunele, făcu el un semn
către ”prietenele” de la etaj.
-Buni banii, de ce să mint?! Dar nu pot
renunța la doamnele mele. Ar muri fără mine. Iar duduia Ana e tare
pretențioasă, am văzut eu. Și, drept să vă spun, mie nu-mi plac
oamenii care țin sub cheie toate ușile, iar duduia Ana își ține
dormitorul închis.
-De unde știi?
-Acum într-una dintre zile m-a rugat să-i
cumpăr una, alta. Am cumpărat, că nu-mi cade mâna, și când am
ciocănit să i le las, am auzit-o închizând dormitorul cu cheia și
abia apoi deschizându-mi. Ei spuneți și dumneavoastră, dacă
locuiește singură, de ce ține ușa închisă.
-Prin urmare, răspunsul e nu? ignoră el
restul.
-Mai bine așa, domnu Dinu. Mulți ai, mulți
cheltui, că banul e ochiul știu eu cui...
Noelia privi ceasul. Cursul era pe sfârșite. Nu reținuse
nimic, nici nu încercase. Rugă pe una dintre conștiincioasele sale
colege să-i trimită cursul prin mail. La ora asta Dinu era în
avion. Avea o săptămână doar a ei. În minte, înghesuit, răsuna și
acum acel ultim reproș al lui Dinu: uiți că fără mine... . Cunoștea
cuvintele lipsă.
-Noelia! se auzi strigată.
Tresări și se răsuci uluită. La baza treptelor era
într-adevăr Dinu. Se zori spre el, atentă la mișcarea piciorului cu
gamba strânsă în fașa elastică.
-Dinu! S-a întâmplat ceva? Nu aveai avion
la prânz?
-N-am putut pleca fără să vorbesc cu tine.
Hai să bem o cafea, aici în apropiere.
Se lăsă luată de mână. Era neobișnuit pentru Dinu. Mereu
își respectase angajamentele în afaceri, niciodată nu amânase o
plecare.
-Vrei să luăm mașina?
-Dinu, chiar n-am nimic. Acum, de exemplu,
resimt o simplă jenă dar nu-l forțez ca totul să dispară mai
repede.
Intrară în cafenea.Dinu alese o masă mai retrasă. Noelia
își comandă și două felii de tartă.
-Tu nu vrei? Mi-e cam foame.
Tarta veni imediat spre încântarea ei. Și arăta
nemaipomenit. Mușcă cu poftă.
-Ia tu cealaltă felie! spuse ea cu gura
plină.
-Nu. Eu vreau... o gură, de la
tine.
Se priviră și izbucniră în râs, Noelia având nevoie de
un pahar cu apă ca să-și liniștească tusea.
-De ce nu m-ai sunat? Puteam vorbi la
telefon.
-N-am vrut.
-Te ascult! deveni ea
serioasă.
Apariția cafelelor amână câteva secunde replica lui
Dinu. Cei doi se priviră în tăcere.
-Am intrat în aeroport și m-am pierdut în
acel furnicar. Nu e prima oară, firește, dar e singura dată când
m-am și simțit pierdut acolo, deși mi-era clară destinația. Nu m-am
mai simțit de mult așa. Credeam c-am învățat să nu mă mai simt așa,
c-am uitat acea stare, dar e imposibil să uiți ceea ce ești. Și
vreau să știi ce sunt. Femeia, fetița, care m-a născut a fost
molestată ani la rând de tatăl ei. Asta sunt eu!
Dinu rostise aproape în șoaptă ultimele cuvinte, dar ea
simțise totul ca pe un urlet. Își simțea timpanul vibrând,
încă.
O privise în ochi tot acest timp. Ea fu cea care-i
susținu cu greu privirea. Spre deosebire de el, ea n-avea puterea
de a-i opri trecerea pin ea, de a coborî acel scut, poate și de
aceea se simțea aruncată în mijlocul furtunii. O primă clipire și
bolovanii atârnați de gene se prăvăliră în avalanșă.
-Eu sunt cel care, fără tine, n-aș mai fi
nimic, eu! continuă el nemișcat. Asta vreau să nu uiți, Noelia!
Acum, du-te acasă! L-am rugat pe Fane să vină, te duce el, e în
parcare.
-Și tu?
-Îmi urmez drumul. Mă întorc la aeroport.
Și de astă dată mă urc în avion. Du-te, Noelia, du-te!
Erau amândoi în picioare dar niciunul nu schița niciun
gest. Vru să facă un prim pas dar se izbi de vocea lui redevenită
metalică:
-Prefer să mă disprețuiești decât să-ți fie
milă. Nu mă face să regret, Noelia!
Renunță și se îndreptă spre ieșire. Cunoștea sentimentul
și-i dădu dreptate. Și ea preferase orice, numai nu mila celor din
jurul ei.
Urcată în mașină îi ceru lui Fane să încetinească, în
dreptul ultimei ferestre. Un privitor oarecare ar fi zărit silueta
unui bărbat care-și bea liniștit cafeaua, un bărbat frumos,
puternic, în egală măsură de admirat și de invidiat.
Parcă simțind-o acesta întoarse capul. El mișcă vaporosul
văl, ea coborî geamul. Se priviră până ce mașina lunecând, depăși
fereastra.
.JPG)
