Îmi amintesc nişte poveşti din copilărie cu bunica şi
războiul, când pe front, printre militari, a fost la un pas de
moarte. Probabil atunci mintea mea a pus o barieră de protecţie
pentru tot ce ţine de război şi cruzime.
După prima carte a urmat a doua, a treia şi m-am tot trezit
citind despre lagărul de la Auschwitz, impresionată tare de drama
acelor oameni. De timpul pe care îl trăim noi şi de problemele pe
care credem că le avem. Uităm să fim recunoscători vieţii, uităm că
trăim la câţiva ani distantă de crimele în masă, uităm de
executările fără explicaţii, de camerele de gazare şi experimentele
şocante. Da, toate astea s-au întâmplat într-o perioadă cu nu mult
înainte de a ne naşte noi.
Zilele trecute am dat, sub formă de recomandare, peste filmul
The Soviet Story şi credeam că sunt pregătită să îl văd. Doar
citisem câteva cărţi despre deportare, tatuare, gazare, teroare...
N-am fost! M-am uitat în vreo trei zile la el, pe bucăţi. Sunt
sensibilă, ce mai.
Mărturiile sunt cutremurătoare, şocante şi dureroase. Sunt
drame pe care nu o să le putem înţelege vreodată. Sunt familii care
au fost despărţite fără explicaţii, sunt oameni torturaţi fără vină
şi poveşti ale supravieţuitorilor care ne emoţionăm. Sunt vieţile
unor oameni care probabil nici n-au înţeles prea bine ce li s-a
întâmplat. Noi putem înţelege?
#zâmbeşte, #iubeşteviaţa :)
Nu lăsa pe nimeni să te facă să renunţi!
Continuare...
