Pășesc pe zăpada înghețată de parcă sparg coji de ouă, aud uneori păsărele de parcă ar vorbi în somn, un lanț de la colțari e prea larg și zornăie, mișcările prietenei mele au ritmul lor metronomic ceva mai în față și toate aceste mici zgomote se dizolvă rapid în liniștea completă pe care nici vântul n-o tulbură. Brazii sunt împovărați cu zăpadă, stâncile sunt tencuite de-un meșter nevrotic, până și luna zace într-o pâclă difuză, e un decor greoi și obscur prin care pare că ne furișăm cumva. Stingem frontalele, lumina albastră devine suficientă pentru a urma poteca. Peste scurt timp, soarele va răsări, iar noi vom fi acolo sus, pe creste, pentru o memorabilă clipă de sublim. Emoția și neastâmpărul adaugă zvâc pasului și simt că aș putea urca oricât.