Continuare de AICI, AICI, AICI, AICI, AICI și AICI

Cît sîntem în trup sîntem tot timpul în strigătul ”binele pe care vreau să-l fac nu-l fac și răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!”

De aceea, conștienți fiind de continua ratare a standardelor lui Dumnezeu, este loc pentru fiecare să ne pocăim continuu și pînă la moarte.

Cînd vom fi în glorie, după ce Dummnezeu ne va fi dat de pămînt de mai multe ori, acolo, în Soarele Veșniciei, în Fața Tronului, va străluci aurul cu care Domnul ne-a lipit rănile făcute de alții, de noi înșine.

Dintre toate lucrările noastre acolo cel mai frumos va străluci POCĂINȚA, întristarea care este ca un arc, care este tras în spate, pentru a ne proiecta o bucurie și mai mare în față.

Nu faceți pocăința prea simplă și prea ușoară, pentru că este un urcuș greu, dar ce peisaje ni se oferă după asemenea urcuș; este un drum îngust, dar la capăt este o poartă spre bucurie infinită.

Să ne pocăim, suferind nostalgic, recunoscînd, reamintindu-ne, repetînd ca într-un exercițiu sportiv aceleași mișcări pentru perfecționare, apoi El ne va restaura după harul Lui și după voia Lui ne va reactiva,în măsura în care Suveranitatea Sa o dorește și ne dorește să fim parte din lucrarea Sa.

În fiecare zi ne rușinăm de ratările și căderile noastre pentru ca Marele Învățător să ne ofere șansa de a scrie încă o zi, precum profesorul, atunci cînd studentul greșește, îi oferă încă o foaie de hîrtie pentru a scrie ”pe curat” ceea ce a rezultat în urma chinului de a face cît mai bine.

Citește întreg articolul pe Edictum Dei AICI