sursa imaginii
Integritate este unul dintre termenii care ar merita redefinit în lumina credinței și eticii creștine. Se vorbește mult despre el în contextul corupției politice, așa cum se vorbește despre cinste, transparență și onestitate.
Așa am înțeles și eu pînă de curînd integritatea, ca un sinonim pentru onestitate, un antonim pentru corupție. Cred că avem resurse pentru mai mult, dacă definim integritatea din perspectivă creștină.
Există un preț al integrității în general? Da! Izolarea, bullyingul, o carieră sacrificată, pierderea unor oportunități, ratarea unor ocazii pe termen scurt. Există beneficii? Da! Liniștea la culcare, o reputație nepătată. Unii consideră că prețul este prea mare și beneficiile de astăzi nu trebuie sacrificate pentru reputația de mîine, că în fond copiii cer mîncare, soția cere obiecte, prietenii cer confirmări. Deci … de ce nu? De ce să nu plagiezi academic? De ce să nu iei mită în spital? De ce să nu te faci că plouă, dacă ești organ de control? De ce să nu faci mici compromisuri pentru mari cîștiguri?
Dar dacă prețul este și mai mare? Dacă prețul pierderii integrității este istoric sau chiar etern?
Dacă cîștigul este și mai mare? Dacă prețul păstrării integrității poate schimba cel puțin o generație, dacă nu, destinul unui popor, al unei țări și chiar destinul meu veșnic?
Unul dintre textele care mă fascinează de ani de zile este Epistola lui Iacov, care are o construcție extrem de interesantă. Este construită după tiparul bulgărelui de zăpadă sau după structura pînzei de păianjen.
Autorul pornește în capitolul 1 cu miezul tuturor lucrurilor pe care le va dezvolta, pentru ca apoi să dezvolte o parte sau chiar toate direcțiile principale pe care le va fi anunțat.
Frații mei, să priviți ca o mare bucurie când treceți prin felurite încercări, ca unii care știți că încercarea credinței voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-și facă desăvârșit lucrarea, pentru ca să fiți desăvârșiți, întregi și să nu duceți lipsă de nimic.
Iacov 1: 2-4
Cîteva observații pe text:
1. Frații mei – este o invocație restrictivă. Se limitează la un anumit grup, este o partiție, doar frații, nu toată lumea, doar cei care împărtășesc aceeași credință, pentru că numai așa poți avea acces la o înțelegere diferită asupra lumii, istoriei, propriei vieți. Cercul hermeneutic al celor cu putință de înțelegere asupra acestor lucruri este bine delimitat și restrîns. Nu se pot înțelege aceste lucruri fără o agățare în transcendență, nu se pot trăi aceste fapte fără o relație personală, care să depășească vizibilul și imediatul. Există aspecte ale vieții care nu pot fi înțelese decît în contextul inițierii catehetice, în Biserică, oricît am încerca să le facem mai masticabile și mai ușor de ingerat pentru ”publicul larg”, mai ales atunci cînd este vorba de suferință, boală, moarte, traume. În astfel de situații nu conferințele publice și seminariile de dezvoltare personală ajută, ci convorbirile fraterne, ajutorul confraților de credință, mărturisirea către duhovnic, ucenicia maestrului spiritual.
Citeșe mai departe pe Edictum Dei AICI
