Lumea creștină se mișcă între două extreme în raport cu Dumnezeu. În confesiunile tradiționale Dumnezeu este prezentat ca Împărat, Basileu, Rege. În icoana împărătească de la intrarea altarului Îl avem pe Christos Victor. Deasupra, în naos, în turla centrală este Pantocratorul. Pare un Dumnezeu de departe.

În cealaltă extremă se află evanghelicii cu a lor, uneori enervantă, familiaritate față de Isus. Din dorința de a accentua relația personală cu Mîntuitorul, idee care s-a născut după Reformă, de la cîntări bisericești precum ”Isuse-al meu, prieten bun … ” și ”Nu-i prieten lui Isus asemenea … ” s-a ajuns la ”Eu azi dimineață mi-am băut cafeaua cu Isus!”.

Familiaritatea excesivă a unor neoprotestanți provine dintr-o necunoaștere a Scripturilor și dintr-o practică superficială a vieții spirituale. Isaia, după cele șase Vai-uri din primele capitole, în momentul în care ajunge în preze...