sursa imaginii Edictum Dei
Acest articol (AICI) m-a determinat să regîndesc chestiunea pentru cultura noastră și pentru vremea noastră. Unele motive de divorț pot fi diferite de la o cultură la alta. Unele lucruri nu se schimbă niciodată: ”nimic nou sub soare, ce-a fost va mai fi!” pentru că ”inima omului este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea” oriunde și de-a lungul vremii.
Din experiența noastră de căsnicie, din experiența pastorală și din experiența consilierii familiilor din lucrarea Casa Păcii, am selectat următoarele motive care pot duce un cuplu la divorț. Le-am selectat în ordinea apariției în discuțiile noastre, acesta a fost primul criteriu. Apoi în ordinea posibilităților de a determina alte subdiviziuni de motive, în modul în care acestea acoperă alte motive, care pot fi subsumate acelorași cauze primare; acesta a fost al doilea criteriu. De asemenea, le-am selectat în ordinea gravității și a dificultății de rezolvare: al treilea criteriu.
Aceste 7 motive sînt mai degrabă mulțimi, categorii, pachete de cauze, de aceea le-am trecut sub eticheta ”patologii ale … ”. Probabil în viitorul apropiat voi reveni cu încercarea de a detalia în dreptul fiecărei categorii în parte.
Așadar:
1. Patologia comunicării. Sîntem doi străini, chiar dacă în naivitatea tinereții credem că știm multe unul despre celălalt. Și chiar dacă ajungem să ne cunoaștem foarte bine, după 33 de ani de căsnicie, încă este nevoie să ne armonizăm viețile lăuntrice prin comunicare. Fiecare dintre noi se schimbă, evoluăm, involuăm, cîștigăm experiență, pierdem abilități, uităm mai des și mai multe, de aceea, în momentul în care într-o căsnicie se strecoară zidul rece al tăcerii, comunicarea superficială sau absența oricărui fel de dialog, fractura apare inevitabil. Uneori aceasta se legalizează la tribunal, însă adesea căsniciile mor în propria lor carapace. Ironiile voit nevinovate, care alunecă în bășcălie, uneori de față cu copiii sau cu rudenii sau chiar față de străini, pîra la părinți, discuțiile ”între cumnate”, vidul informațional, bosumflările de durată, presupunerile de tipul ”lasă că își va da el/ea seama pînă la urmă, nu-i spun și să crăp!”, toate acestea împreună cu altele erodează relația pînă la dispariția oricărei urme de simpatie. Nevoile, preferințele, dorințele, tensiunile necomunicate se vor aduna ca într-un vulcan care va erupe. Cele comunicate prost vor genera probleme noi. Cuplurile ar trebui să treacă înainte de căsătorie, în cadrul consilierii pastorale printr-o școală a comunicării. Tinerii însurăței ar trebui învățați de către nașii lor cum să vorbească unul cu celălalt, în ce ritm și cu ce intensitate. Scriptura ne îndeamnă în Efeseni capitolul 5: ”vorbiți unii cu alții cu cîntări de laudă și cîntări duhovnicești.” Destinatarul inițial al textului este o comunitate eclesială, dar tot capitolul este în contextul familiei. Biserica efesenilor este o familie de familii, iar regulile familiei sînt aplicate Bisericii, iar ethos-ul bisericii este transferat familiei. Unor cupluri ar trebui să le recităm doar această expresie din verset: ”vorbiți unul cu altul”, vorbiți! (Efeseni 5:19)
Citește întreg articolul AICI, pe Edictum Dei
