Creștinii imaginează finalul creației printr-o mare despărțire a întregii umanități în două direcții către ceea ce majoritatea numește Rai sau spre Iad. Escatologiile confesiunilor creștine diferă sensibil una față de cealaltă, dar, nu numai confesiunile creștine în marea lor majoritate, dar și cele mai multe religii cred într-o continuare a vieții după moarte într-un mod care să asigure o modalitate de compensare care are la bază etica viețuitorului. Ai făcut bine, vei avea bine; ai făcut rău, vei avea rău – dacă reducem totul la cea mai simplă așezare.

Numai că iadul și raiul creștin pot fi descrise și dintr-o altă perspectivă care ține de modul în care Îl imaginăm pe Dumnezeul creștinilor.

Crezul niceano-constantinopolitan mărturisește un Dumnezeu Treimic, o Comuniune de Persoane, o Singură Ființă care există în Trei Persoane, mia ousia treis hypostaseis. De asemenea, mărturisim crearea omului după Chipul și Asemănarea lui Dumnezeu. În consecință, dacă Dumnezeul nostru este o Treime de persoane, atunci fiecare dintre noi, fiind creați după acest chip, tînjim după comuniune, de fapt sîntem în conflict ontologic în momentul în care nu mai relaționăm. Orice teolog trinitar știe că relația este constitutivă ontologic. Decartianul cogito ergo sum poate fi refrazat din perspectivă trinitară în felul următor: sînt în relație, deci exist! Dumnezeu Însuși, după ce a terminat creația a spus: ”toate sînt bune”, dar … ”nu este bine ca omul să fie singur!”

De aceea nu este doar important pentru fiecare creștin să fie eclesializat, să facă parte dintr-o comunitate bisericească, ci este esențial, este garanția existenței în creștinătate. Lui Ciprian îi este atribuită spusa: unus christianus, nullus christianus (un creștin singur, izolat, nu este creștin deloc!). Ideea aceasta este dezvoltată în Being as Communion de John Zizioulas1.

Comuniunea și singurătatea chiar și de aici din istorie sînt forme care anunță, preludii, preparative pentru veșnicia în comuniunea sau singurătate.

Solitudinea sau însingurarea voită pentru o vreme, cea experimentată chiar de Însuși Mîntuitorul este doar o disciplină spirituală care ne face mai competenți și mai eficienți pentru comuniune, precum tragerea săgeții pe arc pentru a căpăta și mai multă putere și direcție. În viața unui creștin și chiar în viața unui Dumnezeu Întrupat, solitudinea nu poate fi decît temporară și cu un scop bine definit, după care urmează înapoierea la comuniune.

Citește mai departe AICI pe Edictum Dei