Tocmai am aflat că bărbații pot ieși din Ucraina pînă la ora 24, 24 februarie 2022. De mîine vor mai putea ieși din țară doar femeile și copiii. Informația pare veridică. Sursa este la fața locului. Ucraina a anunțat mobilizarea generală. În Ucraina avem prieteni, familii dragi de români și ucraineni, am foști și actuali studenți, pe care în această săptămînă îi așteptăm la școală. Sperăm să nu fie opriți pentru incorporare. Sînt niște copii.

Ucraina nu este o altă țară pentru noi. Este un loc în care sînt soți și soții, mame și bunici, fete și băieți, bărbați și femei care au chipuri, voci și … de ieri încoace lacrimi și strigăte de disperare. Foști studenți mi-au scris: ”rugați-vă pentru noi, rugați-vă pentru țara noastră!”

Tot în seara aceasta am primit un video de propagandă al armatei ruse. Din camioane sînt aruncate cadavre în uniforme cu însemne ucrainene. Doi ofițeri în uniformă cu steag ucrainean pe umăr sînt îngenuncheați și interogați de soldați ruși. Filmarea poate fi mai veche, dar imaginile sînt tulburătoare. Trupuri de tineri eviscerate, fețe desfigurate și creier împrăștiat pe caldarîm. Niște copii.

Cu toții am primit știrile, am văzut filmările, am ascultat comentatori politici și cu toții ne dăm seama că această zi de 24 februarie va fi o zi despre care se va scrie în manualele de istorie. Acum, deși a făcut mulți morți și cu greu îi va fi egalată cifra, pandemia pare o glumă proastă. Scanarea codurilor QR la intrarea în aprozare pare ridicolă.

Ieri am văzut două scene care mă vor marca pentru multă vreme de aici înainte.

Una este cu un soldat care înjură în momentul în care o rachetă trece pe deasupra capului său.

A doua este cea care a devenit deja virală și va rămîne un simbol al acestor zile, un grup de femei (eu asta văd, nu văd un grup mixt) care îngenunchează într-un parc și se roagă.

Sînt cele două atitudini de la capătul cursei pendulului: războiul bărbaților între gloanțe, bubuituri, suduieli, transpirație și sînge și războiul femeilor, între suspine, bocet pentru cei pierduți deja, pomenire pentru cei de pe front și rugăciune cu lacrimi.

În aceste zile mă gîndesc la mamele, soțiile, bunicile, surorile bărbaților care deja au luat arma în mînă. Este un război care nu apare la știri, este o durere care nu iese la suprafață decît ani mai tîrziu, cînd le vezi încercănate, îndoliate, cu buzele vinete, mușcate, cu obrajii spălați de lacrimile sărate, cu hainele învechite, slăbite, stoarse de energie emoțională, înfometate, neapărate, neprotejate, ale nimănui.

Citește mai departe întreg articolul pe Edictum Dei AICI