Mi-am dorit mereu să fiu beneficiar al unor servicii juridice profesioniste, oferite în spiritul legii şi al bunei-credinţe. Deşi au fost momente în care am fost surprinsă şi indispusă de incompetenţa unor judecători, am acceptat argumentul adus adesea că numărul dosarelor este cel care afectează temeinicia şi legalitatea sentinţelor. Dar, evenimentele întîmplate în ograda justiţiei în ultimele zile, avalanşa de argumente inconsistente juridic, reacţiile predominant emoţionale şi furia revanşardă mă determină să mă înscriu statistic alături de marea majoritate a celor care nu (mai) au încredere în justiţie.
Pentru a explica plasarea în această
poziţie de neîncredere prezint modul în care am perceput şi am
înţeles războiul declanşat după alegerea "necutumiară", „nefirească
şi nelalocul ei” a unui procuror în funcţia de preşedinte al
CSM.
Deşi mi-ar plăcea ca acest război de
castă să fie unul exclusiv doctrinar şi nu politic, nu pot a nu
gîndi şi la contextul politic în care a apărut disputa. Mă rezum a
aminti, fără comentarii, că, în programul de guvernare 2013-2016,
una dintre măsurile în domeniul legislativ este „clarificarea
statutului procurorilor şi rolul Ministerului Public raportate la
dispoziţiile constituţionale” (fără a se specifica dacă e vorba
de actuala Constituţie sau de cea care urmează a fi în curînd
revizuită?!)
După cum se înfăţişează pînă acum,
războiul nu este unul al magistraţilor, fie aceştia judecători
sau procurori, ci unul al instituţiilor. Astfel,
au intrat în război şi s-au pronunţat pe rînd, prin vocea
conducătorilor lor, Asociaţia Magistraţilor din România, Uniunea
Naţională a Judecătorilor şi Ministerul Justiţiei. Plec de la
premisa că aceste instituţii, două dintre ele cu un puternic
caracter sindical, nu sunt aservite politicului şi, ca urmare, fac
consideraţii doar cu privire la încărcătura juridică a poziţiilor
acestora.
Pentru început, cu privire la
„punctul de vedere” transmis publicului de către Asociaţia
Magistraţilor din România prin comunicatul de presă din data de 5
ianuarie 2013îmi permit să opinez cu regret, dar fără teamă, că
„punctul de vedere” al Asociaţiei Magistraţilor
din România este ţîfnos şi revanşard, lipsit de logica aşteptată a
unui discurs juridic.
În „reacţia imediată şi fermă”
faţă de rezultatul recentelor alegeri din Consiliul Superior al
Magistraturii, Asociaţia Magistraţilor din România foloseşte
termeni nejuridici, colocviali cum ar fi „lucru nefiresc” şi
„nelalocul lui”. Apoi, fără a preciza care sunt
„interdicţiile legale exprese”, AMR îşi continuă alegaţiile
şi afirmă că „dincolo de” aceste nenumite interdicţii stă
„interpretarea sistematică şi teleologică a Constituţiei şi a
Legii de organizare a CSM”, interpretare care „duce fără
putinţă de tăgadă la concluzia că în calitate de garant al
independenţei justiţiei, Consiliul Superior al Magistraturii poate
fi condus doar de un preşedinte judecător”. În final, prin
„vocea” preşedintelui judecător Dumitru Marcel Gavriş, AMR îndeamnă
la acţiune, urmînd a desfăşura timp de 3 zile un amplu şi rapid
proces de consultare prealabilă a magistraţilor din România, pentru
a dispune cu privire la „demersurile necesare
pentru respectarea legalităţii, respectiv a tradiţiei şi cutumei
instituţionale create”.
Adică să ce? Să ceară cuiva revocarea unei hotărîri a plenului CSM, hotărîre definitivă şi irevocabilă, care conform legii nu se înscrie printre excepţiile care permit revocarea? Să invoce a posteriori excepţii cu privire la inadmisibilitatea unei candidaturi? Să-i revoce abuziv pe unii dintre membrii CSM, pentru netransparenţă, în condiţiile în care, conform Constituţiei, votul trebuia să fie şi să rămînă unul secret? Să reia votul şi să interzică unui membru CSM să candideze, obligîndu-l a accepta că este mai puţin egal decît colegii săi? Să ceară exercitarea unui control ierarhic (sic!) asupra procurorului ales preşedinte de către superiorii săi, fie aceştia şefi ierarhici direcţi sau chiar ministrul Justiţiei? Să facă grevă? Să îndemne la boicot? Să mai ce?

Pentru a argumenta caracterul anormal
al alegerii unui procuror în funcţia de preşdinte al CSM, Asociaţia
Magistraţilor din România a invocat faptul că activitatea
procurorului este supusă controlului ierarhic, iar „controlul
ierarhic exercitabil conform Constituţiei asupra unei persoane care
conduce o instituţie reprezintă o formă de control asupra
instituţiei înseşi”. Nu se pomeneşte nimic în comunicat nici
despre independenţa procurorului în cea ce priveşte soluţiile
dispuse, consacrată prin art. 64 şi art.69 din Legea nr.304/2004
privind organizarea judiciară şi în art.3 din
Legea nr. 303/2004 privind statutul judecatorilor si
procurorilor ("procurorii se bucură de
stabilitate şi sunt independenţi"),
nici despre faptul că, dincolo de controlul ierarhic, ceea ce
primează este „legalitatea” şi „imparţialitatea”.
Altfel spus, înainte de a fi controlat ierarhic, procurorul îşi
exercită atribuţiile numai în temeiul
Iegii, în numele legalităţii şi numai cu
obiectivitate, în numele
imparţialităţii.
În plus, supoziţia conform căreia „controlul ierarhic exercitabil conform Constituţiei asupra unei persoane care conduce o instituţie reprezintă o formă de control asupra instituţiei înseşi” este rezultatul unui abuz logic. Pe de o parte, în conformitate cu Legea 317/2004 privind CSM, „Preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului Superior al Magistraturii nu exercită activitatea de judecător sau procuror” (sunt suspendaţi din funcţiile deţinute pe durata mandatului) deci, preşedintele ales al CSM, chiar procuror fiind, nu poate fi supus controrului ierarhic consacrat prin lege, pentru că el nu-şi exercită activitatea de procuror. Singura formă de „control” asupra membrilor CSM, indiferent de calitatea de judecător sau procuror, este eventuala răspundere a acestora „în faţa judecătorilor şi procurorilor pentru activitatea desfăşurată în exercitarea mandatului” (art. 1 din Legea 317/2004 privind CSM). Oare atribuţiile preşedintelui, cum ar fi cea de reprezentare în relaţiile interne şi internaţionale, cea de coordonare, de prezidare a lucrărilor plenului, de a propune ceva plenului, de a semna actele emise de plen, de a sesiza Curtea Constituţională sau de a prezenta raportul anual pot fi supuse vreunui control ierahic? Sau mai mult, dacă preşedintele ( judecător din punct de vedere al cutumei) lipseşte şi atribuţiile acestuia sunt exercitate de către vicepreşedintele procuror, poate fi acesta din urmă supus provizoriu unui control ierarhic?
Pe de altă parte, cel care ia
hotărîri este plenul CSM şi nu preşedintele singur. Iar plenul
nu poate fi supus controlului ierarhic din simplul motiv că, în
conformitate cu art.1 al aceleiasi legi 317/2004 „Consiliul
Superior al Magistraturii este independent şi se supune în
activitatea sa numai legii”.
În lumina celor prezentate, îmi este
neclar cine pe cine controlează ierarhic şi cum se transferă un
eventual control al unei persoane asupra unei
instituţii.
Nu în
ultimul rînd, se cuvine a aminti că art.24 din Legea nr.317/2004
privind CSM nu face diferenţieri exprese în ceea ce priveşte
calitatea de judecător sau de procuror a preşedintelui CSM. Legea
nu interzice unui procuror să candideze şi să fie ales în funcţia
de preşedinte al CSM. Acest lucru este confirmat şi de faptul că
toţi membrii CSM, inclusiv judecătorii şi ministrul Justiţiei,
au acceptat depunerea candidaturii de către un magistrat despre
care ştiau că este procuror. Înainte de începerea procedurii de
votare nu a invocat nimeni vreo chestiune prealabilă, vreo excepţie
cu privire la inadmisibilitatea unei candidaturi. Ba chiar s-a
trecut la vot, acceptîndu-se implicit faptul că preşedintele ales
ar putea fi oricare dintre candidaţi. Iar după numărarea voturilor,
ieşind cine nu trebuie, se invocă cutume şi interpretări
teleologice.
VA
URMA … poziţia Uniunii Naţionale a
Judecătorilor şi cea a Ministerului Justiţiei
UPDATE: Deşi spuneam că mi-ar plăcea ca războiul să nu fie politic, acum, privind la Realitatea TV sunt convinsă că miza este una politică. Brusc, după ce doamna Oana Hăineală a avut un CV curat şi a fost timp de un an vicepreşedinte al CSM, se descoperă că are "probleme", că a făcut o "gafă monumentală". Adică, dacă nu există motive legale să fie revocată, hai să o linşăm mediatic. Fără nicio înţelegere juridică, moderatoarea discută cu avocatul unei victime, Nicolae Ţigaret, care "a stat 13 luni după gratii deşi era nevinovat". Nu contează ce spune Oana Hăineală, ce spune CSM, ce spune un specialist în drept penal. E important pentru popor ce spune Andreea Creţulescu, Mircea Diaconu, Marius Pieleanu sau un avocat interesat pentru simplul motiv că fost apărător al lui Ţigaret.
Şi pentru că subiectul A, "gafa monumentală" a Oanei Hăineală nu este suficient pentru a arăta poporului că "oamenii lui Băsescu încearcă să supună justiţia", există şi subiectul B, de discreditare a judecătorului Cristi Danileţ ... . Oare nu se poate vorbi aici de o nouă intimidare la adresa membrilor CSM?