Nu sunt nicidecum un fan al bilanțurilor. Fug ca de „ducă-se pustii” de triumfalismele și de catastrofismele care adesea la însoțesc. Nici nu am fost tentat vreodată în mod serios de a ține un jurnal. Ceea ce văd că este o mare pierdere, acum când mă apropii mai serios de scrierea memoriilor. Dar n-am ce face. Asta este. N-am avut niciodată disciplina necesară acestei ocupații.

Este însă ultima zi a anului, și m-am trezit devreme, nemaiputând adormi la loc. Așa încât am decis să reflectez puțin asupra experiențelor acestui an.

2023, ca și cel precedent, a fost un an teribil de greu. În ciuda absenței durerilor și a unui tratament de excepție în țara mea de adopție, experiența cancerului și convalescența care i-a urmat al fost greu de purtat în condițiile cvasi însingurării în care îmi trăiesc această perioadă a vieții. Multe ar fi de spus aici, dar e complicat, și o las pe altă dată. Sau niciodată. La aceasta se adaugă clima deprimantă a tării în care trăiesc – frigul, vântul și ploaia sunt constante, iar soarele o excepție. Oh, cât tânjesc după apele calde ale Mediteranei și podgoriile din Provence!

Partea bună este că trăiesc aproape de copii și nepoți, cu care îmi pot ostoi din când în când singurătatea, când programele lor încărcate le permit să ne vedem. Mai sunt apoi micile bucurii ale vieții: cafeaua (neapărat bună, căci viața e prea scurtă pentru a bea cafea proastă); vinul, cel care înveselește inima, cum zice Scriptura (la acesta se aplică aceeași regulă ca mai sus), precum și whisky-ul, marele dar al Scoției către lume, apa vie care îți încălzește sufletul la vreme de nevoie. Alături de acestea este muzica – Glasgow are o școală de muzică de înaltă clasă și o viață muzicală de excepție, de care mă bucur atât cât îmi permite bugetul.

Dincolo de acestea, lecția de viață cea mai dură a acestui an a venit din domeniul relațiilor. Eu sunt eminamente un animal social, și procesez cea mai mare parte a experiențelor mele de viață în dialogurile cu prietenii. Neavând stofă de sfânt și deținând o experiență mistică precară, în ciuda deschiderii mele spre acest domeniu al spiritualității, am nevoia vitală de a avea aproape prieteni cu care să-mi împărtășesc viața. Ori tocmai acesta este lucrul care-mi lipsește cel mai mult aici, un risc pe care mi l-am asumat plecând din țară la 65 de ani, pentru a fi aproape de ai mei.

Prietenia îmi pare a fi o virtute pe cale de dispariție în aceste vremuri de superficialitate în care ne-a fost dat să trăim. Și pentru asta nu putem da vina pe Facebook; pentru că Facebook-ul suntem noi.

Prietenia, pe care grecii o numeau mai cu seamă filia, este, esențialmente, o specie a iubirii. Ceea ce o deosebește de aceasta din urmă este absența ori prezența estompată a dimensiunii erotice. Celții o numeau anam cara, și la ei însemna a avea un soul friend. Este implicată aici o dimensiune explicită de mentorare reciprocă, de tovărășie sufletească ori de-a dreptul spirituală.

Din perspectivă teologică creștină, ființa umană poartă chipul unui Dumnezeu Treime, a unei realități eminamente relaționale, pe care Părinții Bisericii au descris-o prin termenul perichoresis, care denumește întrepătrunderea totală a ființelor și acțiunilor celor trei ființe divine, atât de bine ilustrate de metafora dansului divin. Fără o asemenea ieșire din sine către celălalt (extasis) nu poate exista creștere și maturizare.

Cauzele rarității prieteniei în vremea noastră sunt complexe. În parte este vorba de un efect al individualismului specific omului modern, la care se adaugă egoismul intrinsec al opțiunii liberale care domină încă scena politică și gândirea socială, chiar și în postmodernitate.

O bună și veche prietenă îmi spune că după 60 de ani nu prea ne mai facem prieteni. Mai degrabă îi pierdem. Așa fiind, este important să facem efortul de a ne întreține prieteniile, atât cât depinde de noi. În ciuda acestor eforturi însă, relațiile în general, și prieteniile, ca și iubirile, mor uneori, inclusiv subit si fără nicio explicație.

Relațiile, ca și ființele care le întrețin, au o viață a lor: se nasc, copilăresc, se maturizează, dar nu de puține ori obosesc, îmbătrânesc și mor. Uneori se întâmple minuni, și o prietenie pierdută, mai ales din pricini care nu țin de cei doi, renasc și pot avea o nouă viață. Dar, ca toate minunile, acesta este un lucru rar.

Fiind o ființă preponderent relațională, am format de-a lungul vieții nenumărate prietenii, de diverse grade, pe care le-am păstrat și cultivat atât cât am putut, atunci când a existat interes reciproc. Iată, voi împlini 70 de ani in acest nou an, și am câteva prietenii care durează de peste 60 de ani. Am însă în teșchereaua mea și prietenii care au fost extrem de intense, și care au murit subit și definitiv, din diverse pricini. Iată doar două exemple. O primă iubire, fulgurantă și nebună, de adolescență, a murit, zic eu, din pricina trădării (ea ar spune, probabil, că din pricina lipsei mele de răbdare și înțelegere a unei povești complicate; dar asta este o altă poveste). În ciuda acestei rupturi, păstrez și acum relația cu mama și surorile iubitei mele de atunci.

Una dintre cele mai intense prietenii pe care le-am avut la vârsta maturității a murit subit atunci când prietenul meu a realizat că oricât de apropiați am fi, eu îmi voi păstra mereu libertatea de gândire, pe care nu eram gata de a o sacrifica de dragul prieteniei dintre noi. Am făcut ani de zile, fără niciun succes, efortul de a reface acea relație. Păstrez însă și acum relații cordiale cu soția și fetele lui.

Durerea și lecția acestui an a venit prin moartea subită și fără nicio explicație a probabil celei mai intense relații de prietenie pe care am avut-o vreodată. Deși a început ca o relație de mentorat, ea a devenit, și a fost timp de câțiva ani un soi de anam cara. În anii dificili de după plecarea din World Vision, în urma unei alte trădări, dar și a altor crize colaterale, această relație de prietenie a fost pentru mine o ancoră și o pricină de speranță. Ea a murit însă aproape instantaneu în perioada când am primit diagnosticul de cancer și când aș fi avut cea mai mare nevoie de tovărășie.

Fiind întâmpinat cu refuzuri explicite în încercările mele de a primi o explicație, am încercat să aflu mai multe de la cei care cunoșteau persoana respectivă din alte contexte și aceste discuții mi-au confirmat suspiciunile (care, în absența unei confirmări explicite, rămân totuși simple suspiciuni, însoțite de vaga speranță că totuși mă înșel).

Oricât de straniu mi s-ar părea mie, și îmi pare teribil de straniu, eufemistic vorbind, există relații de prietenie, chiar și foarte intense, care au o bază și o motivație preponderent pragmatică. În acest caz relația va exista atâta vreme cât persoana interesată, sau ambii prieteni, dacă acesta este cazul, au un anume interes și derivă un folos din această relație (friends with benefits). Când folosul dispare, relația moare.

Ne putem pune, pe bună dreptate, întrebarea dacă o astfel de relație este cu adevărat una de prietenie, sau este cu totul altceva. Ar putea fi, de exemplu un soi de afacere, după încheierea căreia cei doi își văd fiecare de drum, ca și când nu ar fi fost niciodată nimic între ei. Teoretic, relația se poate reface dacă apare o nouă oportunitate de afaceri, și ea va dispărea în final, la fel ca și prima dată.

Răspunsul la întrebarea de mai sus nu este chiar atât de simplu, dat fiind că o asemenea prietenie stabilită pe baze pragmatice (mai ales când ele sunt nedezvăluite sau doar subconștiente) poate arăta ca orice prietenie autentică. Și exact așa a fost în acest caz. Poate tocmai de aceea durerea rupturii a fost atât de mare, precum aceea cauzată de o despărțire în amor.

Vindecarea unei asemenea dureri sufletești este lungă și dificilă, cu perioade mai senine și cu recăderi în derută. Durerea la care mă refer aici a însoțit, în diverse grade și forme toate cele trei rupturi despre care am vorbit mai sus. În fiecare dintre ele nu am putut procesa experiența decât după ce intensitatea durerii a devenit suportabilă.

Am învățat din aceste experiențe că relațiile de prietenie, ca și cele de dragoste, pot fi entuziasmante, dar sunt întotdeauna însoțite de riscuri. Însă cine nu este gata să riște nu se poate bucura de roadele prieteniei. În al doilea rând, atunci când o relație de prietenie moare, cei doi păstrează, în ciuda durerii inevitabile, câștigurile formative ale acestei experiențe. În final, am realizat că prietenia, ca și iubirea, este un spațiu delicat, în care lucrurile nu pot fi forțate. It always takes two for a dance.