Mă pierdusem într-o bucată de piatră...da, da, da!... de ce te miri atât?!?de parcă nu ai mai fi întâlnit fire de nisip izvorând din șoapte de Lunăsau urlet de stâncă sub lespezi de nori...Mă lungisem pe-o noapte încinsă,pe stelele aprinse din mila Soareluicare stătea să cadă de dor de pe cerși-am ațipit într-un târziu spălându-mi noaptea cu tine...Mi-am pătruns amintirile cu glasul tăuși sufletul mi l-am zdruncinat ca pe o stavilă îmbuibată cu lacrimidin care ne hrăneam amândoide câte ori ne priveam în rărunchi. Și nici măcar nu am visat vreodată că norii noștri ne pot eticheta cu numele celor doi aștri...și ne vor plimba razele dintr-o parte în cealaltă a nopților.Nici măcar timpul nu s-a ocupat cu locul acela... ori locul nu-și mai ocup