Nu am încredere în sfaturi – le-am dat și le-am primit, dar în ambele situații mi-a părut rău apoi. Sfaturile înseamnă a lua decizii prin interpuși – dacă produc rezultate bune, ne pierdem încrederea că am putea lua decizii bune, iar dacă au consecințe nedorite, putem da mereu vina pe altcineva, și evităm astfel orice responsabilitate.

Nu am încredere nici în terapii – mă refer la terapiile ce implică intervenții diferite la nivel psihologic, nu terapiile medicale tradiționale, științifice în general. Probabil este doar o prejudecată, care m-a împiedicat până acum să apelez cu inima deschisă la astfel de servicii, chiar și în momente de puternic dezechilibru emoțional.

Am încredere însă în meditație, în introspecție, în analiză, în discuții, în observare, în auto-cunoaștere, în exerciții de dezvoltare personală, în experimentare și jocuri de tot felul.

Cineva mi-a reproșat mai demult că am prea mare încredere în mine. Poate că așa este (cu nuanța negativă asociată în reproșul primit). Poate că această încredere nu mă lasă să apreciez și să urmez sfaturile primite și diferitele tipuri de psihoterapii disponibile.

Independență? Aroganță? Vanitate?

Și muuuultă autoironie!