În ultima vreme, începută de demult, mă fascinează singurătatea. Singurătatea nu ca formă de însingurare, ci ca metodă de detașare, de apărare a sinelui.

Privind în jur, mult timp am considerat că singurătatea este rea sau mi s-a spus că este grea.

Apoi mi-am dat seama că este doar o presiune socială – oamenii nu trebuie să fie singuri, sunt doar animale sociale, trebuie să se adune și să trăiască în grupuri, mai mici sau mai largi. Aceasta este societatea umană, un grup mare de grupuri mai mici, create după rudenie, asemnănare sau neasemănare, apropiere sau depărtare și alte criterii, nenumărate criterii.

Și totuși, deși aproape întotdeauna am tânjit după companie, cel mai des am preferat să fiu singură – independentă (după propria mea definiție), aș zice. Desigur, cu măsură – uneori, pe perioade întregi (deși scurte, de fapt), am renunțat voluntar la orice detașare și m-am supus deciziilor celorlalți – așa am învățat că mi-e mai bine în singurătate. Pentru mine, efortul de supunere (pe care alții l-ar numi integrare sau participare la grup) este dificil de suportat – este ca tăierea aripilor gândurilor și rarefierea aerului – creează oboseală și nedumerire.

Este abordarea mea, adecvată pentru mine. Nu este nevoie să fie acceptată, crezută sau adoptată de altcineva, pentru a-mi fi mie potrivită.

Grea sau ușoară? Cine poate spune? Singurătatea nu are răspunsuri, doar întrebări.

Și totuși singurătatea nu este niciodată absolută. Ceea ce este bine. Este bine!