În ultima vreme, începută de demult, mă fascinează singurătatea. Singurătatea nu ca formă de însingurare, ci ca metodă de detașare, de apărare a sinelui.

Privind în jur, mult timp am considerat că singurătatea este rea sau mi s-a spus că este grea.

Apoi mi-am dat seama că este doar o presiune socială – oamenii nu trebuie să fie singuri, sunt doar animale sociale, trebuie să se adune și să trăiască în grupuri, mai mici sau mai largi. Aceasta este societatea umană, un grup mare de grupuri mai mici, create după rudenie, asemnănare sau neasemănare, apropiere sau depărtare și alte criterii, nenumărate criterii.

Și totuși, deși aproape întotdeauna am tânjit după companie, cel mai des am preferat să fiu singură – independentă (după propria mea definiție), aș zice. Desigur, cu măsură – uneori, pe perioade întregi (deși scurte, de fapt), am renunțat voluntar la orice detașare și