Un ghemotoc de pisic mi-a cucerit inima în copilărie și mi-a înghețat-o atunci când a decis să nu mai fie. Am crescut împreună, eu deslușind alfabetul, iar ea moțăind în voie pe fotoliul de lângă sobă. O chema Pamela și era cea mai iubită pisică din lume. Era o pisică elegantă, niciodată grăbită, poate doar atunci când avea nevoi pe care și le făcea pe nisipul din curte. Cu un mieunat ascuțit ne atenționa că este timpul pentru ieșirea în aer liber, după care era din nou somn de voie și câte o repriză de alint între noi două. Am fost împreună ani de zile, până într-o zi de vară când, nu s-a mai întors din aventura destinată vânătorii de șoricei. Când acel suflețel a plecat, mi-a lăsat un imens gol în inimă, un gol pe care nu am dorit să-l umplu niciodată, nici vorbă să-mi dau voie să mă atașez de un alt pisic. Asta până anul trecut, într-o seară mohorâtă de toamnă, când m-am trezit l...