În perioada interbelică, Germania a traversat una dintre cele mai tulburi și controversate epoci din istoria sa modernă. Înfrângerea în Primul Război Mondial și consecințele sale devastatoare au creat un teren fertil pentru ascensiunea unor ideologii extreme. În acest context turbulent, rolul unor teologi protestanți în legitimarea regimului nazist reprezintă un capitol sumbru al istoriei, care merită o analiză atentă și nuanțată.

Contextul istoric și social al Germaniei anilor ’20-’30

Pentru a înțelege cum a fost posibilă complicitatea unor teologi de renume cu regimul nazist, trebuie să ne întoarcem la situația Germaniei după Primul Război Mondial. Țara se confrunta cu o criză multidimensională: economică, socială, politică și morală. Tratatul de la Versailles impusese condiții extrem de dure, percepute de mulți germani ca o umilință națională.

În acest climat de disperare și resentiment, s-au cristalizat două narațiuni principale care încercau să explice situația Germaniei:

1. Teoria “pedepsei divine”: Conform acestei interpretări, înfrângerea Germaniei era văzută ca o pedeapsă trimisă de Dumnezeu, care urma să fie urmată de o renaștere glorioasă a națiunii germane, considerată “poporul ales”.

2. Teoria “înjunghierii pe la spate” (Dolchstoßlegende): Această teorie susținea că Germania nu fusese învinsă pe câmpul de luptă, ci trădată din interior de către elemente “subversive” – liberali, socialiști și, în special, evrei.

Aceste narațiuni au pregătit terenul pentru ascensiunea mișcării naziste, care promitea să “salveze” Germania și să o readucă la gloria sa de odinioară. În acest context, unii teologi protestanți au văzut în nazism o oportunitate de renaștere națională și spirituală.

Teologii în fața ispitei naziste

Trei figuri proeminente ale teologiei protestante germane ilustrează în mod deosebit această tendință: Emmanuel Hirsch, Paul Althaus și Gerhard Kittel. Fiecare dintre ei, în felul său, a contribuit la legitimarea ideologiei naziste din perspectivă teologică.

Emmanuel Hirsch: Naționalismul romantic și “volkul” german

Emmanuel Hirsch (1888-1972) a fost un teolog luteran influent, cunoscut pentru viziunea sa naționalistă și romantică asupra “volkului” (poporului) german. Pentru Hirsch, nu exista nicio contradicție între credința creștină și identitatea germană; dimpotrivă, el considera că o biserică autentică trebuie să fie profund ancorată în realitățile și aspirațiile poporului german.

În lucrarea sa “Deutschlands Schicksal” (Destinul Germaniei), publicată în 1920, Hirsch scria: “Credința creștină și conștiința națională germană sunt indisolubil legate. A fi un bun creștin înseamnă a fi un bun german, și invers.” Această fuziune între credință și naționalism a pregătit terenul pentru acceptarea ideologiei naziste ca o expresie a “renașterii” germane.

Hirsch a văzut în criza Germaniei o oportunitate pentru renașterea culturii germane și a considerat că național-socialismul ar putea fi vehiculul acestei renașteri. El a scris în 1933: “În mișcarea național-socialistă, văd forța care poate să readucă Germania la măreția sa istorică și spirituală.”

Paul Althaus: Între teologie și naționalism

Paul Althaus (1888-1966) a fost un alt teolog luteran proeminent care a susținut regimul nazist în primii săi ani. Althaus a devenit cunoscut pentru eforturile sale de a uni teologia, naționalismul și statul în slujba a ceea ce el considera a fi renașterea națională germană.

În discursul său inaugural ca rector al Universității din Erlangen în 1933, Althaus a declarat: “Ascensiunea lui Hitler și a partidului național-socialist la putere este un dar și o minune a lui Dumnezeu pentru Germania.” Această afirmație reflectă convingerea sa că nazismul era instrumentul divin pentru salvarea Germaniei.

Althaus a mers până acolo încât să sugereze că “crucea și svastica” puteau coexista în sanctitatea bisericii. În lucrarea sa “Die deutsche Stunde der Kirche” (Ora germană a Bisericii), publicată în 1933, el scria: “Biserica trebuie să recunoască în mișcarea național-socialistă vocea lui Dumnezeu în istorie, chemând poporul german la unitate și reînnoire.”

Gerhard Kittel: De la filosemitism la antisemitism virulent

Cazul lui Gerhard Kittel (1888-1948) este poate cel mai tulburător dintre cele trei. Kittel, un reputat specialist în Noul Testament și editor al influentului “Dicționar teologic al Noului Testament”, a parcurs o traiectorie dramatică de la o inițială admirație pentru iudaism la un antisemitism feroce.

În primii ani ai carierei sale, Kittel a fost cunoscut pentru studiile sale pozitive despre iudaism. Însă odată cu ascensiunea nazismului, poziția sa s-a schimbat radical. În 1933, el a publicat lucrarea “Die Judenfrage” (Problema evreiască), în care argumenta pentru excluderea evreilor din societatea germană.

Kittel a devenit membru al Partidului Nazist în 1933 și a contribuit activ la justificarea teologică a politicilor antisemite. Într-o prelegere din 1936, el declara: “Evreii reprezintă o amenințare pentru puritatea rasei germane și pentru valorile creștine. Eliminarea lor din societatea germană este nu doar o necesitate politică, ci și o datorie morală și religioasă.”

Mișcarea “Deutsche Christen” și radicalizarea teologiei

Aceste idei au culminat cu apariția mișcării “Deutsche Christen” (Creștinii Germani), care a încercat să fuzioneze creștinismul cu ideologia nazistă. Această mișcare a adoptat o agendă naționalistă radicală, respingând elemente fundamentale ale teologiei luterane tradiționale.

Printre ideile promovate de “Deutsche Christen” se numărau:

1. Respingerea Vechiului Testament ca fiind “prea evreiesc”.

2. Minimalizarea importanței scrierilor apostolului Pavel, considerate incompatibile cu “spiritul german”.

3. Prezentarea lui Isus ca un “arian” care s-a opus iudaismului.

4. Promovarea unei imagini masculine și militante a creștinismului, în contrast cu o biserică percepută ca fiind “prea feminizată”.

În manifestul lor din 1932, “Deutsche Christen” declarau: “Vrem o biserică evanghelică care să fie ancorată în naționalitatea noastră. Vrem o biserică care să servească poporului nostru în misiunea sa dată de Dumnezeu.”

Consecințe și reflecții post-război

Colaborarea acestor teologi cu regimul nazist a avut consecințe profunde și de durată. După căderea celui de-al Treilea Reich, reacțiile lor au variat:

Paul Althaus, spre exemplu, și-a exprimat regretul pentru susținerea inițială a nazismului. În memoriile sale din 1962, el scria: “Am greșit grav atunci când am văzut în național-socialism o oportunitate pentru renașterea Germaniei. Această eroare de judecată va rămâne o pată pe conștiința mea pentru tot restul vieții.”

În schimb, Emmanuel Hirsch nu a arătat niciun semn de remușcare. El a continuat să-și apere pozițiile și după război, argumentând că intenția sa fusese întotdeauna să servească interesele Germaniei și ale bisericii.

Gerhard Kittel, arestat de forțele aliate în 1945, a negat orice responsabilitate personală pentru Holocaust, în ciuda contribuției sale evidente la justificarea teologică a antisemitismului nazist. În memoriul său de apărare din 1946, el susținea: “Am fost întotdeauna un om al științei, nu un politician. Dacă scrierile mele au fost folosite în scopuri politice, aceasta s-a întâmplat fără știrea sau aprobarea mea.”

Lecții pentru prezent

Cazul teologilor protestanți care au susținut regimul nazist ridică întrebări profunde despre relația dintre religie, politică și etică. Cum a fost posibil ca oameni educați, dedicați studiului Scripturii și eticii creștine, să ajungă să susțină un regim totalitar și genocidal?

Profesorul Doris Bergen de la Universitatea din Toronto, în lucrarea sa “Twisted Cross: The German Christian Movement in the Third Reich” (1996), oferă o perspectivă importantă: “Colaborarea teologilor cu regimul nazist nu a fost rezultatul unei simple coerciții sau oportunism. A fost mai degrabă consecința unei interpretări teologice care a pus naționalismul și rasismul deasupra principiilor etice fundamentale ale creștinismului.”

Această observație subliniază pericolul instrumentalizării religiei în scopuri politice și importanța menținerii unei distanțe critice între instituțiile religioase și puterea politică.

Teologul german Jürgen Moltmann, în lucrarea sa Experiences in Theology (2000), reflectă asupra acestei perioade: “Eșecul teologilor în fața nazismului ne învață că teologia trebuie să fie întotdeauna critică față de putere și solidară cu cei oprimați. O teologie care nu poate rezista tiraniei și nu poate vorbi pentru cei fără voce își trădează propria esență.”

Concluzie

Complicitatea unor teologi protestanți cu regimul nazist rămâne o pată întunecată pe istoria creștinismului german și un avertisment pentru generațiile viitoare. Acest episod tragic ne amintește de responsabilitatea intelectualilor și a liderilor religioși de a rămâne vigilenți în fața ideologiilor care promovează ura și excluderea.

În același timp, trebuie să recunoaștem că au existat și voci de opoziție în cadrul bisericii, precum teologul Dietrich Bonhoeffer, care a plătit cu viața rezistența sa față de nazism. Aceste exemple de curaj moral ne arată că, chiar și în cele mai întunecate timpuri, există întotdeauna posibilitatea de a alege calea dreaptă.

Astăzi, la aproape un secol distanță de acele evenimente, lecția rămâne la fel de relevantă: credința religioasă nu trebuie niciodată să fie un instrument al opresiunii sau al excluderii, ci o forță pentru dreptate, compasiune și demnitate umană. Numai așa poate teologia să-și îndeplinească adevărata sa misiune în slujba umanității.

(analiză conceputa de Valeriu Rusu, cu suport AI – am publicat acest text din pricina relevanței lui pentru situația politică și religioasă actuală în România, în America, și în alte țări din lume; vom lua oare aminte?)