Consider că cei care încearcă să se adapteze undeva, oriunde, oricând, în orice context, trăiesc o dramă. O depersonalizare dură ce are la bază ideea că “nu sunt destul de bun pentru a fi eu însumi, așa că voi încerca să găsesc o cale de a fi pe placul celorlalți”. Copil fiind, m-am lovit adesea de diverse stigmatizări, etichetări sau pur si simplu răutăți. Eram fie slab, fie timid, fie delăsător, fie distras, fie nepopular, fie oricum altcumva decât s-ar fi așteptat ceilalți să fiu. Și mi-am dorit să fiu plăcut. Nu neapărat iubit, dar măcar respectat și tratat ca parte integrată a grupului. Măcar până la proba contrarie. Nu acceptat, căci acceptarea ar fi însemnat o obligație, ci nu ceva natural. Bineînțeles, au existat excepții – au existat întotdeauna câteva persoane cu care mă înțelegeam, dar și acestea erau, de cele mai multe ori, la rândul lor, persoane “refuzate de grup”.

Mi s-a spus adesea că mă maimuț�...