Consider că cei care încearcă să se adapteze undeva, oriunde, oricând, în orice context, trăiesc o dramă. O depersonalizare dură ce are la bază ideea că “nu sunt destul de bun pentru a fi eu însumi, așa că voi încerca să găsesc o cale de a fi pe placul celorlalți”. Copil fiind, m-am lovit adesea de diverse stigmatizări, etichetări sau pur si simplu răutăți. Eram fie slab, fie timid, fie delăsător, fie distras, fie nepopular, fie oricum altcumva decât s-ar fi așteptat ceilalți să fiu. Și mi-am dorit să fiu plăcut. Nu neapărat iubit, dar măcar respectat și tratat ca parte integrată a grupului. Măcar până la proba contrarie. Nu acceptat, căci acceptarea ar fi însemnat o obligație, ci nu ceva natural. Bineînțeles, au existat excepții – au existat întotdeauna câteva persoane cu care mă înțelegeam, dar și acestea erau, de cele mai multe ori, la rândul lor, persoane “refuzate de grup”.

Mi s-a spus adesea că mă maimuțăresc sau că fac pe clovnul. Mi s-a spus că sunt antipatic, stresant sau, mai finuț, că nu îmi stă bine așa. Toți cei care mi-au spus asta, au avut se pare impresia că îi priveam pe ei și că încercam să îi distrez, încercând să fiu măcar luat drept a cincea roată de la căruță, aia la care te uiți și începi să râzi că e prea strâmbă și se mișcă ciudat. Nimeni nu s-a întrebat dacă nu cumva acel clovn încerca să se facă pe el însuși să râdă… Un clovn înțelege foarte bine ceea ce se întâmplă în jur și simte foarte bine emoțiile privitorilor. Din păcate, de cele mai multe ori, tace. Plătitorii de bilete nu știu că acel clovn poate vorbi, visa sau alerga. La o primă vedere, clovnul este doar un mim șchiop care din când în când face animale din baloane.

Am înțeles foarte bine faptul că nu sunt dorit în grup. Am înțeles foarte bine faptul că ceilalți copii sunt mai populari, mai bogați, mai plimbați prin lume sau pur și simplu mai norocoși. Am înțeles că sunt ignoranți sau că de fapt sunt doar diferiți. Și am acceptat asta. Și m-am îmbrăcat în hainele de clovn, după care mi-am pus peruca și nasul roșu, m-am așezat pe mine, cel care nu eram clovn, pe un scaun alăturat și am început să spun glume, să mă strâmb, să urlu, să dansez ciudat, să fac lucruri care am considerat că pe mine însumi mă vor face să zâmbesc. Și m-au făcut să zâmbesc. Și m-am simțit fericit. M-a întristat doar faptul că oamenii nu m-au lăsat să fiu nici măcar atât. Nici măcar propriul meu clovn nu mai puteam fi. Eram înconjurat de oameni diferiți, cu gândiri diferite, cu sentimente diferite, care nu vroiau să accepte conceptul de clovn interesat de el însuși. Atâta vreme cât nu îi distrezi pe ceilalți, ești nefolositor în hainele de clovn. Iar dacă te duci în fața oglinzii și râzi de și pentru tine însuți, mai devreme sau mai târziu vei fi tras de mânecă și ți se va spune că nu îți stă bine…

Și așa, am început să port ocazional diverse măști de om serios, preocupat de ceilalți sau de lucruri mai puțin frivole, care nu are altceva mai bun de făcut decât să supraviețuiască…

Eu am murit în clipa în care mi-ați ucis clovnul…

Filed under: Gânduri/stări/imagini Tagged: acceptare, clovn, clown, copii, drama, grup, integrare, laugh, maimutareli, oameni, prieteni, singuratate, social, societate, viata, zambet