Timpul, cel mai bun prieten și dușmanul meu de moarte când îmi e lumea mai verde, galbenă sau ruginită, ninge, plânge, devastează și mă-mpinge mai departe unde-așteaptă trenu-n gară cu un geamantan ispită.Timpul, plâns de prunc bezmetic și-adiere de stejar frânge sufletu-n cuvinte, mângâie trupul rănit, pune lacrima pe pâine, cozonacu-n calendar, scoate-n noapte, pe fereastră, dorul cel înțepenit.Timpul, curgător din fire, fără pic de judecată se contractă, se-adâncește, ca o lamă de cuțit,se prelinge peste geamuri, pe podea... ca o prelată ce acoperă trecutul dureros de ascuțit.