(text publicat cu permisiunea amabilă a autorului)
Notă: În calitate de palestinian și participant la cel de-al patrulea Congres al Mișcării Lausanne, Tony Deik oferă în acest text perspectiva sa asupra evenimentului.
A trecut aproximativ o lună de la întâlnirea globală de la Lausanne IV din Incheon, Coreea de Sud. Ca unul dintre cei patru participanți palestinieni, am fost încurajat să public o perspectivă creștină palestiniană asupra prezentării plenare a lui Ruth Padilla DeBorst – singura dedicată justiției. În discursul ei, Padilla DeBorst a abordat pe scurt războiul în curs al Israelului asupra Gazei, determinând conducerea Mișcării Lausanne să prezinte scuze tuturor participanților la conferință. Acest incident ne-a șocat pe mulți dintre noi, determinându-mă să mă întreb dacă Lausanne IV a fost cu adevărat un spațiu pentru un dialog semnificativ sau pur și simplu un eveniment de mobilizare conceput pentru a-i impulsiona pe cei care împărtășesc o anumită viziune misiologică – cum ar fi obiectivul, declarat de unul dintre vorbitori, de a împiedica 4 000 de oameni pe oră să meargă în iad prin accelerarea finalizării Marii Trimiteri până în 2033.
Din păcate, în loc să caute o perspectivă creștină palestiniană asupra discursului lui Padilla DeBorst, mai multe mass-media creștine occidentale influente au refuzat să-mi publice articolul: un editor a respins imediat ideea, menționând poziția editorială sionistă a revistei sale; un altul și-a exprimat îngrijorarea că perspectiva mea ar putea descuraja unele persoane; iar un al treilea mi-a respins articolul ca inoportun, deși l-am trimis imediat după congres. În contextul reticenței mass-mediei creștine mainstream de a asculta vocile palestiniene, ofer aici gândurile mele cu privire la discursul lui Padilla DeBorst. Scopul meu este de a oferi un context și de a dezvolta semnificația remarcilor sale cu privire la Palestina.
O teoloagă latino-americană cu experiență, Padilla DeBorst s-a adresat în mod profetic celor peste 5 000 de lideri creștini reprezentând peste 200 de țări:, spunând
„Ceea ce face ca poporul lui Dumnezeu să fie astfel nu sunt expresiile superficiale de pietate religioasă, jargonul “creștinesc”, cântecele de cult sau teologiile colonialiste care justifică și finanțează opresiunea sub pretextul unei escatologii dispensaționaliste.
Nu ar trebui să existe loc pentru indiferență față de toți cei care suferă flagelul războiului și al violenței în întreaga lume, față de oamenii dezrădăcinați și asediați din Gaza, față de ostaticii deținuți atât de Israel, cât și de Hamas și familiile acestora, față de palestinienii amenințați în propriile lor teritorii, și de toți cei care plâng pierderea celor dragi. Durerea lor este durerea noastră dacă suntem poporul lui Dumnezeu.”
În mod ironic, acele rânduri care i-au supărat pe unii oameni la Lausanne IV au fost cele care m-au făcut să apreciez cel mai mult discursul lui Padilla DeBorst. În cele ce urmează, voi împărtăși două motive principale pentru care am simțit acest lucru. În primul rând, voi situa cuvintele lui Padilla DeBorst în contextul mai larg al conflictului Palestina-Israel și, în al doilea rând, voi discuta implicarea evanghelicilor în războaiele Israelului împotriva palestinienilor. Pentru o discuție mai detaliată a unora dintre problemele teologice abordate aici, cititorii pot consulta discursul meu în plen la conferința Christ at the Checkpoint 2024: „Misiologie după Gaza: Sionismul creștin, imaginea lui Dumnezeu și Evanghelia”.
Cuvintele lui Padilla DeBorst în context: colonialismul coloniștilor, apartheidul și „detenția administrativă”
Conflictul Palestina-Israel este unul dintre cele mai vechi din istoria modernă. Cu toate acestea, nu este un conflict între egali, ci o luptă de tip colonizator-colonizat, una între opresor și oprimat, între colonizator și colonizat.
La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, evreii europeni au încercat să reflecte paradigma colonială a coloniștilor pe care compatrioții lor “creștini” au urmat-o în America și Oceania. Acești evrei europeni au inițiat o mișcare cunoscută sub numele de sionism, condusă de Theodor Herzl, un jurnalist austro-ungar. Scopul sionismului era de a răspunde antisemitismului înrădăcinat din Europa prin crearea a ceea ce Herzl numea der Judenstaat (statul evreiesc). Cu sprijinul puterilor occidentale, mișcarea sionistă a început să promoveze și să faciliteze imigrarea în masă a evreilor din Europa în Palestina. Acești evrei nu au venit să trăiască printre noi ca imigranți, ci au venit să creeze un etnostat – un Judenstaat exclusiv etnic – pe un teritoriu locuit de alții, palestinienii.
Cum au realizat coloniștii sioniști acest lucru? Nu cu flori și baloane, ci pe sângele și oasele palestinienilor – ceea ce se întâmplă de obicei în eforturile coloniale ale coloniștilor. Ca parte a înființării Israelului în 1948 – considerată de mulți evanghelici drept „un semn al credincioșiei lui Dumnezeu” – milițiile sioniste au comis nu mai puțin de 30 de masacre documentate împotriva palestinienilor, au distrus 530 de sate palestiniene și au expulzat 750 000 de palestinieni din casele lor (aproape 90% din populația a ceea ce a devenit în cele din urmă statul Israel). Rezultatul a fost cucerirea a 78% din Palestina istorică. Pentru noi, palestinienii, aceste atrocități reprezintă Nakba (catastrofa) noastră, însă renumitul istoric israelian Ilan Pappé demonstrează cu prisosință faptul că acestea au făcut parte dintr-un plan intenționat de „curățire etnică a Palestinei”.
În mod tragic, Nakba palestiniană nu s-a oprit în 1948, ci a continuat de atunci până acum. Israelul este o țară fără frontiere bine definite; este un stat colonialist, cu o politică de tip „maximum de teritoriu, minimum de palestinieni”.
În Gaza, Israelul s-a folosit de evenimentele deplorabile din 7 octombrie pentru a pune în aplicare această politică – de aici războiul genocidal disproporționat în curs de desfășurare asupra Gazei, care, la momentul redactării acestui raport, a provocat moartea a peste 42.800 de palestinieni, inclusiv 16.765 de copii. Mi se pare înfiorător faptul că un teolog dispensaționalist proeminent [Darrell Bock, de la Dallas Theological Seminary] care a fost prezent la Lausanne IV a descris recent politica de războaie disproporționate a Israelului ca fiind „de înțeles”.
În Cisiordania, Israelul pune în aplicare politica „maximum de teritoriu, minimum de palestinieni” folosind un sistem brutal de apartheid colonial, care facilitează acapararea continuă de pământ și extinderea coloniilor israeliene. Deja 60% din terenurile palestiniene din Cisiordania (așa-numita zonă C) sunt confiscate de Israel. La nivel personal, eu și familia mea trăim în prezent în exil forțat din cauza politicilor de apartheid ale Israelului (puteți auzi povestea noastră aici).
Desigur, mi-aș fi dorit ca prezentarea lui Padilla DeBorst să fi acoperit toate aceste aspecte. Dar ea a avut la dispoziție doar 15 minute pentru a aborda întregul subiect al justiției! Ceea ce a realizat, totuși, este exemplar: ea a subliniat suferințele nu numai ale „oamenilor dezrădăcinați și asediați din Gaza”, ci și ale „ostaticilor deținuți de Israel”. Acest din urmă punct a provocat o reacție puternică în unele cercuri; mi s-a spus că un grup de germani era pe punctul de a părăsi sala atunci când Padilla DeBorst a menționat „ostaticii deținuți de Israel”” Cum a îndrăznit ea să afirme că Israelul –„singura democrație din Orientul Mijlociu””- ar deține ostatici palestinieni?
Ceea ce a făcut Padilla DeBorst reflectă însă un curaj profetic. Ea a subliniat suferința uitată a palestinienilor deținuți în cadrul sistemului notoriu israelian de „detenție administrativă”, care este bine documentat chiar și de organizațiile israeliene pentru drepturile omului, precum B’tselem.
Conform sistemului de apartheid al Israelului în Cisiordania, armata israeliană poate aresta orice palestinian, fără acuzații sau proces – o politică care nu se aplică în egală măsură coloniștilor evrei care locuiesc în aceeași zonă. Când studiam la Universitatea Birzeit din Cisiordania, soldații israelieni mi-au luat cu asalt apartamentul într-o noapte, fără niciun motiv, îndreptându-și puștile spre mine. Am avut norocul să nu fiu arestat sau să nu se tragă asupra mea, dar mai mulți prieteni de-ai mei au ajuns în „detenție administrativă” israeliană pentru perioade îndelungate. În aprilie 2024, soldații israelieni au răpit-o pe Layan Nasir, creștină anglicană palestiniană, sub amenințarea armei, din casa ei din Cisiordania, lăsându-i pe părinții ei în ignoranță cu privire la locul în care era deținută. Cam în aceeași perioadă, Israelul a arestat-o și a maltratat-o în mod oribil pe Nadera Shalhoub-Kevorkian, apreciată cercetătoare creștină palestiniană. Ea a fost închisă în spații contaminate cu urină și infestate cu gândaci, a îndurat urlete și intimidări și a fost privată de somn, toate acestea în timp ce i s-a refuzat accesul la medicamentele de care avea neapărată nevoie.
Evanghelicii sunt parte a războiului împotriva palestinienilor
Accentul pus de Padilla DeBorst pe suferința și oprimarea la care sunt supuși palestinienii este crucial nu numai pentru că situația precară a palestinienilor descrisă mai sus a fost adesea neglijată de evanghelici, ci poate mai important pentru că mulți evanghelici au jucat în mod tragic un rol activ în războaiele Israelului împotriva palestinienilor, oferind Israelului sprijin spiritual, teologic și practic.
(1) Din punct de vedere spiritual, mulți evanghelici se roagă pentru ca Israelul să-și cucerească și să-și învingă dușmanii. Am întâlnit pentru prima dată astfel de rugăciuni când am lucrat ca misionar pentru o agenție misionară occidentală și continui să le întâlnesc în cercurile evanghelice, dintre care ultimul este Lausanne IV! Spre durerea și necazul nostru, cineva a postat pe peretele de rugăciune al congresului: “Rugați-vă pentru Israel: să își cucerească dușmanii”.
The Zionist prayer posted on the prayer wall of Lausanne IV
Aceasta este, pentru mine, o rugăciune genocidară, aflată în opoziție totală cu Evanghelia lui Cristos, deoarece „cucerirea palestinienilor” în doctrina militară israeliană echivalează cu curățirea etnică a Palestinei, așa cum bunicul meu și familia sa au fost martori în 1948 și așa cum suntem martori astăzi în războiul genocidar din Gaza. Desigur, conducerea Lausanne nu și-a cerut scuze pentru această rugăciune oribilă, necreștină.
(2) Din punct de vedere teologic, conform Pew Research (mai 2022), 70 % dintre evanghelicii albi din SUA cred că „Dumnezeu a dat poporului evreu țara care este acum Israel”. Această credință este un principiu de bază al sionismului creștin dispensaționalist pe care Padilla DeBorst l-a criticat în discursul său din plen. Cu toate acestea, faptul că această credință este larg răspândită în SUA nu înseamnă că problema se găsește doar acolo. Oriunde am locuit, inclusiv în Filipine, Marea Britanie și Bolivia, mă întâlnesc cu sionismul creștin. În prezent, locuim în Cochabamba, Bolivia, iar biserica penticostală de lângă casa noastră nu afișează niciun fel de simbol creștin; în schimb, arborează un steag israelian de mari dimensiuni! Situația nu este mai bună în Africa, așa cum demonstrează o carte editată de Cynthia Holder Rich. Un motiv cheie din spatele răspândirii sionismului creștin în lumea majoritară este influența misionarilor care au convingeri dispensaționaliste.
În cuvintele teologului palestinian Mitri Raheb, afirmații precum „Dumnezeu a dat țara poporului Israel”, și „Israelul are un drept divin asupra țării” fac parte din “software-ul” care activează mașina de război israeliană. Acest „software” nu este doar incompatibil cu Evanghelia, ci este și o distorsionare gravă a caracterului lui Dumnezeu și a veștii bune a lui Isus.
Sionismul creștin, așa cum am explicat în discursul meu recent de la Conferința „Cristos la punctul de control”, îl descrie pe Dumnezeu nu ca fiind drept sau bun, ci ca pe o divinitate tribală, rasistă, care arată favoritism față de o anumită națiune sau rasă în detrimentul altora, inclusiv oferindu-le în stăpânire pământuri locuite de alte popoare. Cu siguranță, acesta nu este Dumnezeul căruia ne închinăm în Cristos, care este drept și bun și „nu face favoritisme” (Fapte 10:34 NIV).
(3) Practic, unul dintre accentele principale ale evanghelismului este “activismul”, după cum susține David Bebbington. Prin urmare, este de așteptat ca evanghelicii sioniști, care se roagă pentru înfrângerea dușmanilor Israelului și care cred că Israelul are un drept divin asupra Palestinei istorice, să acționeze pe baza convingerilor lor teologice și spirituale. De exemplu, o doamnă mi-a povestit odată cum „Duhul Sfânt” a determinat-o să contacteze ambasada israeliană din țara sa pentru a organiza o mare conferință în sprijinul Israelului. Acesta nu este un caz izolat. Creștinii Uniți pentru Israel (CUFI) este o coaliție dispensaționalistă cu sediul în SUA, cu 10 milioane de membri, care este dedicată susținerii Israelului din punct de vedere spiritual, teologic și politic. O simplă examinare a site-ului web al CUFI oferă numeroase exemple pentru tipurile de sprijin material pe care acești evanghelici le acordă Israelului, inclusiv lobby politic, donații financiare și sponsorizarea de călătorii politice în Israel, pentru „transformarea pastorilor din pelerini spirituali în sioniști pasionați”. Alte caracteristici distinctive ale CUFI sunt susținerea coloniilor israeliene, opoziția față de drepturile palestinienilor și favorizarea trimiterii mai multor arme în Israel.
Pe scurt, sionismul creștin este în antiteză cu Evanghelia și nu are niciun loc în Mireasa neprihănită și sfântă a lui Cristos, lumina lumii și sarea pământului. Dacă Lausanne își ia în serios obiectivul de „a-l declara și a-l arăta pe Cristos”, vocile profetice precum cea a lui Padilla DeBorst ar trebui să fie amplificate și mai mult, nu reduse la tăcere sau denigrate. Mai mult, problema sionismului creștin ar fi trebuit să fie abordată în mod corespunzător în raportul Mișcării Lausanne privind situația Marii Trimiteri, în congresul însuși și în Declarația de la Seul, deoarece starea Marii Trimiteri este inextricabil legată de starea Bisericii. Cum l-am putea declara și arăta pe Cristos în timp ce susținem o teologie care denaturează grav caracterul lui Dumnezeu? Ce evanghelie proclamăm noi lumii? Petru și biserica primară au trebuit să se debaraseze de teologia lor etnocentrică înainte de a propovădui vestea bună a lui Isus neamurilor (Fapte 10:33-36). Cu siguranță, atunci, trebuie să abandonăm o teologie rasistă și colonialistă, care justifică moartea și distrugerea, dacă vrem cu adevărat să proclamăm și să prezentăm Evanghelia autentică a lui Cristos.
Tony Deik. Membru al Networking Team și al Consiliului de administrație al International Fellowship for Mission as Transformation – INFEMIT, profesor de studii biblice la Bethlehem Bible College și cercetător asociat la Centre for the Study of Bible and Violence, U.K. Creștin palestinian din Bethlehem, Tony a trăit și a slujit în mai multe contexte în ultimii treisprezece ani, inclusiv în Filipine, Hong Kong, Anglia, Palestina și Bolivia. Tony este căsătorit cu Sara Amestegui Deik și au împreună o fiică în vârstă de șase ani, Nour Sofia.
