Mi-am început viața cu dificultăți de vorbire – am vorbit târziu, greu, iar mulți ani am refuzat să vorbesc cu persoanele străine. Îmi trebuiau mai multe ore să mă obișnuiesc cu cineva și, cu cât se băga mai mult în sufletul meu, cu atât creștea retragerea mea.

Lumea mea adevărată era sub masă – acolo era fortul meu, în care eram cine voiam eu să fiu, fără să fie nevoie să interacționez, să explic sau să mă comport „ca un copil bine educat”.

Mama zicea că sunt timidă, bunica mă alinta cu apelativul „Muta”. De curând am aflat că mama era învinovățită pentru „proasta creștere” pe care mi-o dădea, fiindcă eu nu eram ca alți copii: nu vorbeam, nu râdeam, nu cântam, nu recitam poezii. Iar unii adulți conformiști și complet lipsiți de empatie insistau că trebuie să mă „produc” de fiecare dată la cerere, în public, ceea ce eu n-am reușit niciodată.

Eu nu știam exact ce și cum eram, doar mă blocam dacă cineva îmi dădea prea multă atenție sau mi se tot făcea observație că nu sunt și eu ca „alți copii”.

Știu că la grădiniță am am fost pusă să spun o poezie pe scenă la o serbare. Am spus titlul și primul vers, după care am înlemnit și a venit educatoarea să mă ia de mână și să mă scoată de pe scenă. Și acum parcă simt starea din cele 2-3 secunde în care am stat perplexă în fața sălii, fără să știu ce să fac în continuare.

Anii au trecut, fără să ajung vreodată o persoană populară. Am rămas multă vreme cu complexul de a vorbi în public și cu incapacitatea de a mă simți în largul meu la petreceri. Culmea am atins-o în timpul facultății, când am primit trei invitații la o petrecere în aceeași zi, și am putut să le declin pe toate, pe motiv că am acceptat deja să merg la cineva (și am stat fericită singură acasă!).

Între timp am lucrat intens mai multe decenii pentru a deveni mai sociabilă. Am reușit o oarecare evoluție, care îmi permite să mă exprim coerent, să vorbesc în public, să discut normal cu persoane pe care le văd pentru prima oară.

De ce am scris iarăși despre mine? Pentru că am citit un articol și mi-am adus aminte ce mult m-a durut pe mine lipsa de înțelegere și de suport în copilărie. Și îmi doresc ca niciun copil să nu mai fie comparat cu altul (nici acasă, nici la școală și nici în societate), sau să i se ceară să se comporte după niște standarde considerate general valabile.

Suntem diferiți, suntem unici, iar aripile noastre pot fi lăsate libere pentru a zbura sau, din contră, rămân pliate pentru mai multă vreme, din cauza unor oameni care au așteptări și cerințe stricte și conformiste.