Mi-am început viața cu dificultăți de vorbire – am vorbit târziu, greu, iar mulți ani am refuzat să vorbesc cu persoanele străine. Îmi trebuiau mai multe ore să mă obișnuiesc cu cineva și, cu cât se băga mai mult în sufletul meu, cu atât creștea retragerea mea.

Lumea mea adevărată era sub masă – acolo era fortul meu, în care eram cine voiam eu să fiu, fără să fie nevoie să interacționez, să explic sau să mă comport „ca un copil bine educat”.

Mama zicea că sunt timidă, bunica mă alinta cu apelativul „Muta”. De curând am aflat că mama era învinovățită pentru „proasta creștere” pe care mi-o dădea, fiindcă eu nu eram ca alți copii: nu vorbeam, nu râdeam, nu cântam, nu recitam poezii. Iar unii adulți conformiști și complet lipsiți de empatie insistau că trebuie să mă „produc” de fiecare dată la cerere, în public, ceea ce eu n-am reușit niciodată.

Eu nu ș...