Azi citeam despre magazinele zero waste, ca un mare progres al vremurilor noastre.

Am tot scris despre ambalaje și nu suficient despre rolul nefast al brandingului, marketingului și publicității asupra mediului (social – prin crearea unor nevoi inexistente, dar și fizic – prin risipa de ambalaje și prin poluarea nejustificat de mare).

Dar revin la conceptul „nou” de magazin zero waste, în care produsele sunt în general vrac, iar clienții trebuie să vină de acasă cu ambalaje (presupus reciclabile) pentru a le putea cumpăra.

Și îmi aduc aminte de primii mei ani de viață, când mă lua bunica de mână și mergeam la cumpărături. Erau două magazine care mă fascinau, aflate chiar pe un colț de stradă, lângă clădirea impunătoare care acum găzduiește Primăria Sectorului 1.

Exact pe colț era o drogherie – când intram, simțul meu olfactiv intra instantaneu în zi de sărbătoare! Erau mirosuri amestecate, arome subtile de pudre, flori și eteri, vapori de spirt și alte elemente frumos mirositoare – ca și cum intram într-o grădină înmiresmată de flori de toate felurile. Bunica mea scotea din geantă o sticluță închisă la culoare, în care vânzătoarea îi turna 20 ml de apă de colonie (erau trei sortimente, în niște sticle cilindrice de 1 litru, aliniate pe tejghea) – îmi spunea bunica că se cumpără o cantitate mică, să nu-și piardă mirosul, că nu o folosea des și nici nu se parfuma prea tare. Dar ceea ce mă fascina cel mai tare era pâlnia folosită – era ca pentru păpuși, minusculă și strălucitoare, și nu știu dacă ea mirosea frumos, sau mâinile vânzătoarei!

Al doilea magazin care îmi plăcea la nebunie era o băcănie, aflată alături pe str. Banu Manta, plină cu saci și cutii cu conținut de diverse culori. Cel mai tare îmi plăcea sacul cu mălai, cu marginile rulate pentru a se vedea praful solar strălucitor adunat la un loc! Sacul cu făină sau cel cu orez ori fasole nu mă atrăgeau prea tare, că erau de un alb monoton, fără textură interesantă sau miros care să mă tenteze.

Dar pe tejghea era cutia cu calupul de marmeladă de prune – mai bună ca alvița și mai colorată ca roșul rahatului turcesc, acoperit cu zahăr pudră! Și acum, când desfac o pungă de mălai, gândurile mele zboară la băcănia de odinioară. Bunica venea cu un borcan curat, cu capac, pe care vânzătoarea îl cântărea, iar apoi îi punea cantitatea dorită din ce avea nevoie. Dacă nu avea borcanul la ea, îi făcea un cornet dintr-o bucată de hârtie de ambalaj. Felia de marmeladă i-o punea pe o bucată mititică de celofan și apoi plecam cu sacoșa (desigur că era o sacoșă din material textil, croșetată de bunica!) spre casă (sticluța cu apă de colonie stătea în buzunarul rochiei bunicii, ca să nu parfumeze mâncarea!).

Prin anii 1960, aproape toate magazinele erau zero waste! Mai totul se recicla atunci (și din cauza lipsurilor, dar mai ales din bun simț, pentru evitarea risipei) – bunica nu arunca sticlele (fie le dădea la schimb, fie le refolosea), nu arunca hârtia de ambalaj sau de ziar – eu cu ele am învățat să scriu și să citesc, din resturile de materiale textile făcea cu croșeta niște covorașe pe care ne ștergeam pantofii la intrarea în casă. Iar mama m-a învățat să închid robinetul de apă când mă spăl pe dinți, ca să nu irosesc apa potabilă (nu este nevoie ca apa să curgă când ne frecăm dinții în cele câteva minute recomandate de medicii stomatologi). Tot ea m-a învățat că nu are rost să fac mai cald în casă decât este necesar, ca apoi să fie nevoie să deschid geamul când nu mai suport căldura (doar cine trebuie să spargă lemne pentru a încălzi soba știe ce implică risipa).

Nu sunt lucruri grozave, dar sunt semne de responsabilitate. Și pentru finanțele proprii pe termen scurt, dar mai ales pentru natură și colectivitate, pe termen lung.

Apoi „progresul” accelerat a dus la o risipă majoră a resurselor naturale, la supremația plasticului și a produselor și ambalajelor de unică folosință, care astăzi ne sufocă și cu care luptăm din greu, fără șanse prea mari de a avea o victorie pe termen scurt.

Nu orice progres e bun. Nu orice este vechi este rău. Viața este un zigzag între încercări, eșecuri și reușite, nu un drum într-o singură direcție. Poate este momentul să cotim, să mergem într-o altă direcție. Simplul bun simț ne-ar fi de-ajuns, dacă ar mai fi supraviețuit în societate.

Dar semne există, insuficiente, dar există! Vreo 8 magazine zero waste în toată țara, încercări relativ limitate de sortare selectivă a deșeurilor, legislație parțială și câteva inițiatife referitoare la reciclarea unor tipuri de ambalaje…

Oare se învață la școală despre evitarea risipei? Oare unii încep să accepte că temperatura în casă iarna nu trebuie să fie de minim 24 de grade Celsius? Oare vor exista persoane care să nu mai cumpere produse perisabile în cantități mult mai mari decât pot consuma, pentru a se arunca mai puțină mâncare și mai puține produse înainte de a fi chiar folosite? Oare oamenii de branding și marketing vor înțelege la un moment dat că nu este întotdeauna nevoie de 3-4 straturi de ambalaj pentru un produs? Oare dozele goale de bere și pungile de plastic nu vor mai fi aruncate în râuri și mări, în totală nepăsare?

Fiecare om poate face multe și poate fi primul care să dea exemplu. Chiar dacă cu o floare nu se face primăvară, cu mai multe se poate face o grădină! Să ne fie viața o grădină, așa îmi doresc!