„Viață” de Keith Richards nu este o simplă biografie, și nicidecum ceea ce suntem obișnuiți a defini ca fiind povestea unui star rock. De fapt, ca fan Rolling Stones, mă simt oarecum nemulțumit de lipsa picanteriilor. Pentru că tocmai asta e superb în această monografie a lui Keith Richards: nimic nu e picant, nimic nu e ipocrit, fals sau scandalos.
La fel ca și Roger Waters, s-a născut în 1943 și a copilărit într-o Anglie abia ieșită din război, pe care nu degeaba o descrie ca fiind „în ceață”. Spre deosebire de tatăl lui Roger Waters, care știm cât de mult a însemnat la conceperea albumului „The Wall”, tatăl lui Keith Richards a avut norocul să supraviețuiască războiului și i-a fost alături fiului o mare parte din viață.
Sunt câteva scene care mi-au atras atenția: când la un concert Muddy Waters a renunțat la chitara electrică și a început să cânte ceva electro. A fost o intrare in forță, pe care Bob Dylan avea să o imite un an mai târziu la Free Trade Hall (vedeți „I’m not there” – scena cu Cate Blanchett cântand „Maggie’s farm”). Cum la vremea aceea o trecere de la folk la electro era la fel de jignitoare ca trecerea de la Andre Rieu la Adi Minune, evident că s-a lăsat cu huiduieli. Remarca lui Keith e dureros de simplă: „Oamenii de fapt nu ascultă cu adevărat muzică, ci vor doar să fie o parte a acestei enclave a înțelepților„. (83)
„Eu căutam esența – filonul. Jazz-ul n-ar fi existat fără bluesul ivit din sclavie și anume, în cea mai recentă versiune a ei, și nu dintr-a noastră, a amărâților de celți, de exemplu, zdrobiți sub cizma romană. Oamenii ăștia au fost înjosiți cumplit, și nu doar în America. Muzica lor e ceva ce exprimă supraviețiuirea, în esența ei. Ceva ce nu asimilezi cu mintea, ci cu viscerele.” (85)
Mi-e greu să confirm că Brian Jones este cel care a creat trupa Rolling Stones. Faptul că el a pus afișul de casting nu poate concura cu prietenia dintre Mick Jagger și Keith, care există dinaintea formației, iar cântecele sunt compuse de ei doi. Faptul că Anita Pallenberg a fost o muză pentru toți trei și soție pentru doi este un aspect mai puțin important, având în vedere că oricum era un ‘du-te vino’ între camerele lor.
„Pe atunci era ca-n serialul Peyton Place, se schimbau într-o veselie nevestele, iubitele… Aha, trebuia să-l încerci și pe el, foarte bine. La ce sa mă aștept?” (247)
Aventurile cu droguri sunt într-adevăr spumoase, și oglindesc involuntar imaginea unor autoritați mânate de invidie mai mult decât de dreptate, pentru că în definitiv artiștii nu sunt dealeri. Oricât de mult ar consuma – iar Keith Richards credeți-mă că a consumat mai mult decât vă puteți imagina – artiștii care își respectă munca nu distribuie droguri. Faptul că poliția îl urmărește, sau că îi pune în cârcă celebra „armă cu ochire și cu țeavă retezată” e doar o urmare a celebrității de care se bucură chitaristul și care în cele din urmă îl va scăpa de multe belele – pentru că și asta e frumos – autorul nu se plânge de celebritate, și nici nu o ridică în slăvi.
Totul face parte din „viață”.
Divorțul de Anita, condamnarea și renunțarea la droguri, certurile cu Mick Jagger (solistul care oricât de mulți bani ar avea, și oricât de mare i-ar fi frigiderul – îl ține mereu gol), înființarea unei noi trupe, începerea unei noi relații cu Patti Hansen, „Little T(heodore) & A(lexandra)”, pisoiul Voodoo – toate sunt simple întâmplări de viață povestite fără lumini de reflectoare ațintite asupra personajelor.
Binențeles, sunt scrise niște amintiri într-o oarecare ordine cronologică preponderent despre niște băieți care fac muzică, dar în spatele acestor întâmplări aparent banale se ascund momente istorice decisive, drame personale și victorii fără seamăn; se vindecă răni de război, se încep războaie noi, se moare stupid iar cu multă muncă și un strop de noroc se poate scăpa pentru a prinde ziua de mâine.