Lolita nu ştiu de ce îmi aduce aminte de universul corupt din Bel-Ami fulgerat sporadic de lumina crepusculară a Morţii la Veneţia.

Este o carte pe care ţi-e foarte greu să o citeşti dacă nu ai fantezii cu minore. Deşi pretinde a fi fost acuzată de indecenţă, poveste este echilibrată în bolnăviciunea ei, iar finalul este armonios şi sobru în stupizenia lui. Cumva îţi este imbosibil să nu o iubeşti pe Lolita, „femeia domnişoară”, arhetipul fructului pârguit prea devreme sub razele unui soare distructiv, aruncat de valurile vieţii într-o lume aflată în pragul unei ere glaciare.

Protagonistul este un personaj de o complexitate cum rar întâlneşti în literatură: educat cu moderaţie, un spirit liber îngenuncheat de propriile sale dorinţe, maschează frustări ascunse la umbra unor pretenţii de aristocrat. Este un exemplu de inteligenţă eşuată complet, pentru că oferă logică nonsensului său existenţial.

Dinco