O galerie de artă, pe malul mării, la Nisa : Galerie des
Ponchettes.
Construită prin anii 1830-1835, pentru a servi ca hală
de peşte.
La iniţiativa lui Pierre Bonnard, Henri Matisse şi a
Uniunii Mediteraneene pentru Artă Modernă, prin anii 1950 galeria
se deschide pentru a expune artişti stabiliţi pe
Coasta de Azur.
Din 2011, Galerie des Ponchettes este un spaţiu
expoziţional şi experimental
„hors-les-murs” (în afara zidurilor) al Muzeului de Artă
Modernă şi Artă Contemporană din Nisa, MAMAC.
[...]
Am privit încă o dată marea, apoi am întors spatele
valurilor şi soarelui şi am intrat în galerie.
Nu citisem decât numele artistului pe afiş, anul său de
naştere (1986) pe program,
dar încă nimic despre expoziţie. Să vedem dacă reuşeşte
să ne surprindă.
Ne-a întâmpinat o sală mare, fără ferestre,
pustie.
Cu faţa spre intrare, trei ventilatoare puternice
stăteau nemişcate.
În mijlocul sălii, trona o aparatură ciudată care,
aparent, nu funcţiona nici ea.
Pe zidul din spate, rula în buclă un filmuleţ. Amelia
s-a dus să-l privească.
Altfel, nu se întâmpla absolut nimic.
La un moment dat a apărut o mamă cu un
cărucior.
A dat o tură şi a aşteptat să se întâmple
ceva.
A văzut că nu se întâmplă nimic şi a
plecat.
Am început să privesc instalaţia bizară.
Semăna, pe alocuri, cu montajele din laboratoarele de la
Chimie Fizică:
aparate suprapuse, cabluri amestecate, prize, afişaje
electronice.
Intriga partea din faţă a instalaţiei, protejată cu
panouri de plastic transparent.
Pe pereţii de plastic şi pe podea era depus un fel de
nisip fin şi alb
La ce putea servi toată minunea? Şi ce era nisipul
alb?
Amelia mi-a arătat într-un colţ al sălii materia primă a
experienţei: zahărul.
"Nu merge! E prea umed! Din cauza asta nu
merge!”
Paznicul galeriei tocmai intra în sală, însoţit de un
tănăr cu o cască de motociclist în mână.
La scurt timp a apărut al doilea tânăr. Paznicul a
reluat explicaţiile.
Cei doi tineri s-au apropiat de instalaţie.
Au privit-o cu atenţie, au meşterit ceva şi i-au dat
drumul.
Şi atunci s-a produs minunea: în sală a început să
zboare vată de zahăr.
Vată de zahăr plutitoare!
„Y’a d’la rumba dans l’air !”, dirait Alain
Souchon.
« Comment créer des nuages de barbes à papa, à partir de la
transformation et de la récupération de machines industrielles
?
Voilà le défi auquel s’est frotté Vivien Roubaud pour cette
proposition.
En 2010, lors du passage de son diplôme à la Villa Arson, il
élabore une première machine-test composée d’une tondeuse à gazon,
d’un train arrière et d’une jante de BMW, d’un désherbeur
thermique, d’un raccord mécanique et d’un silo en plexiglas pour
créer de la barbe à papa ; sept ans plus tard, Vivien Roubaud
développe ce processus en stabilisant les conditions physiques et
mécaniques inhérentes à la transformation d’une grande quantité de
sucre et à son évaporation dans l’espace.
[…]
[…]
Un paysage de sucre se dessine. »
[Programme de l’exposition]
