Irina Ionescu Homoriceanu

    • Articole
    • Vizualizări

    Irina Ionescu Homoriceanu

    Sunt o persoana dinamica, cu simt al umorului, pasionata de oameni, de carti, de filme, de frumos. Imi place sa citesc, sa stau cu prietenii, sa-mi fac noi prieteni, sa vad filme cit de multe se poate. Iubesc marea si trupa Lavizzaa. Urasc ipocrizia si imi displac profund oamenii care vor sa fie ce nu sunt de fapt.

    Profilul de blogger pe toateBlogurile

Articole postate de Irina Ionescu Homoriceanu

  • Lumea azurie a romanelor în lumina albastră sidefie a teatrului 42

    Am tras cortina albastră peste proiectul “În spatele personajului e un om, În spatele romanului e o lume”. Am intrat în lumea albastru-sidefie a romanelor cu ajutorul dramatizărilor zvelte, articulate, cu tușe turcoise de inspirație, am scris cu stilourile cu cernelaă albastră marca Pelikan, am deschis ferestre azurii către spectacolele lectură “altfel”. Educație prin teatru. Proiectul a avut ca scop apropierea elevilor de liceu de cărți, de citit, de literatura mare. Și ideea de la care a pornit este aceea de a alege cinci opere-fanion din programa școlară pentru bacalaureat și a le aduce mai aproape de preocupările elevilor. Prin spectacole lectură. Pentru că teatrul este despre oameni, despre relație, despre simțirea din spatele cuvintelor scrise. Teatrul aduce cuvîntul scris în lumina rampei și devine cuvînt rostit cu simțire și emoție. Teatrul este locul emoțiilor pure.

    Citește mai departe

  • Meduze... 104

    Învîrt cinci boabe de piper în minte, rîșnesc piper prin suflet. Și fac un pilaf de vorbe, de simțiri, de gînduri. Nesărat. Crîîîc. Mi se lăfăie pe limbă, ca o meduză transparentă pe mal, gust de alge maroniu-roșcat, cu firișoarele lor pline de peri, cu gust sărat, algele alea despre care credeam că-s peste tot, în toate valurile mărilor, cu brațele lor moi bine prinse de stînci de suflet. La tine algele nu-s maroniu-roșcat, ci căcănii, și-s mucilaginoase. Ca salata verde uitată vreo trei zile în frigider, iar uleiul și oțetul iau pus giulgiu de moarte. Ace de argint sînt bine înfipte pe dinăuntrul obrajilor, trag de ei în sus, ca un mare zîmbet de clovn, nu-mi plac clovnii, dar sub masca lor e inimă. "O vreme îmi dai impresia că mergi în aceeași direcție cu mine, că ești alături de mine, și brusc descopăr că ai făcut stînga-mprejur. Sau că te-ai oprit brusc. Am inima grea, nu mai pot face un pas." Mi-am pus talpa peste talpa piciorului tău, aveam rendez-vous, nisipul ud de pe ț

    Citește mai departe

  • Ostrovul răsfățului... 248

    Ronțăi printre măsele un cuvînt. Fornăi pe nas anumite mirosuri. Clipocesc prin ochi emoții, doruri. Aerul miroase a vînt încins, a pămînt uscat de veacuri, scîrțîie o poartă în propriile țîțîni. Urlă în depărtare un copil, e o amiază înserată molcomă la un colț din țară. Am oprit mașina, cauciucurile s-au încărcat de un praf bejui care-mi gîtuie respirația, tabla e încinsă de soare. Colb. Îmi tîrșîi espadrilele verzui pe ulițe bătute de soarele Dobrogei, o rază de soare se oglindește în geamul murdar al unei uși. E o lumină caldă de apus de soare, e o liniște aproape de mine și-o zarvă departe. Răsfăț. Răsfățul meu sînt gusturile copilăriei, imaginile cu bunicuța și mam' în care mă pierd cu fiecare adiere de gînd, mirosurile curții și casei, a așternutului în care mă cocoloșeam, sunetul valurilor mării din mijloc de august la miezul nopții, plaja 2 Mai-ului în creierii dimineții cînd nu era nimeni încă treaz, liniștea aceea de nespus alint. Alintul ăsta părea fără sfîrșit. Era dintr-

    Citește mai departe

  • Ce nebunie, ce bucurie!, o ulițărniceală teatrală 150

    Îmi cîntă-n cap și acum muzica lui Tibor Cári, aud vocea lui Aurelian Andreescu, muzica de la începutul spectacolul Lysistrata, dragostea mea, e un buluc de muzică care îmi dă acel sentiment de neaparținere a nici unui loc, zbor prin lume. Ce bestial sentiment. Și-am stat eu strîmb și am cugetat drept, după ce am revenit în căsuța mea din mijloc de București, după 10 zile de ulițărniceală prin Bucovina. Liniștea de la Dragomirna, poveștile Maicii Starețe de la Voroneț, "furat" o poză cu bolta din pronaosul Voronețului, goana prin Suceava pentru a ajunge la toate evenimentele și spectacolele din Festivalul Internațional de teatru de la Suceava – Teatrul, diplomație culturală>. Ce nebunie bucuroasă fu pe capul și sufletul meu. Pisiceală ulițarnicească. Am scris aici un prim pomelnic de gînduri și stări, apoi, mi s-au deschis ferestrele revistei Golan, Anca Zaharia redactorul șef a preluat articolele mele, ce încîntare p ecapul meu, așadar, am dispărut de aici din cerdacul casei

    Citește mai departe

  • Teatrul deschide porțile comunităților ‒ Suceava 2024 ‒ teatrul, diplomație culturală 167

    Poate fi un simplu gest un semn de diplomație? Poate fi o privire elegantă sau tăioasă un simbol diplomatic? Poate fi atitudinea de pe întregul corp semn al delicateței sau a indeciziei? Eu cred că da. Toate pot fi semne ale unui întreg tablou. Sînt oameni care vorbesc cu mîinile, alții care tac din priviri. Sînt gesturi care ne trădează pe mulți dintre noi, unii le descifrăm, alții nu le văd, sînt stări în noi care cresc și pe care fie le aruncăm într-un colț interior, fie le dăm drumul în lume. Le-aș putea numi gesturi diplomatice. Iar dacă contextul este cultural, devin cultural diplomatice. Și am ales să-mi pornesc mica poveste a primelor două zile de festival de teatru de la Suceava cu atenția pe care eu o acord gesturilor, privirilor, atitudinilor oamenilor pentru că, pe de o parte, mă fascinează zona asta, pe de altă parte, pentru că ele vorbesc despre oameni. Iar mie-mi plac oamenii. Iar echipa, pentru că am să încep cu ea, echipa Teatrului Matei Vișniec de la Suceava este una

    Citește mai departe

  • Versuri bine rostuite, sunet cald de chitară, dichis ‒ Zoia Alecu, 50 de ani de viață pe scenă 653

    Mă dezbrac de haina omului de comunicare și o îmbrac pe cea de jurnalist. Dar nu am să dau deoparte doza de subiectivism. Am trăit emoțiile unui concert mare, cu stil, cu emoție, cu bucurie din cea mai pură. Pentru toate astea ai nevoie de trăirile artistului, de felul în care le pune pe versuri și-n cîntec, de felul în care-i pasă să facă muzică, ce spun versurile ei, ce relație construiește, la fiecare concert, cu publicul. Iar Zoia a strălucit. O dată în plus. Vineri seara, pe 17 noiembrie 2023, la Sala Dalles, a avut loc Concertul aniversar al Zoiei Alecu ‒ 50 de ani de viață pe scenă. Cîte aduni într-o viață de artist? Cîte povești, cîte prietenii ce dăinuie timpului? Cîte povești mai puțin plăcute alegi să ții minte? Zoia Alecu ține minte lucrurile frumoase din toți acești ani, a ales să se lase inspirată de orice frîntură de viață, căci, nu-i așa, viața e cu bune și mai puțin bune. Cu mai bine de-o oră înainte de ora anunțată de începere a concertului au început să apară primii

    Citește mai departe

  • ZĂGAZUL MEMORIEI... 384

    Respir scurt, superficial și sacadat. Nu-mi ajunge aerul. Pun un pas înaintea celuilalt. Încerc doar să mă ascult, să-mi dau seama ce trebuie să fac ca să-mi domolesc șuieratul. Sper să nu văd pe nimeni cunoscut, inima-mi e în gît. Tumult. Am primit un bilet la un spectacol de teatru despre care feelingu’ urla în mine că va fi greu de dus, voiam cu toată puterea să-l văd, era un must, dar, paradoxal, mai că nu m-aș fi dus. Gentilelețea lui M de a-mi oferi biletul m-a copleșit. TATĂL, de Florian Zeller. Regia, Cristi Juncu. Scenografia, Carmencita Brojboiu. La Teatrul Bulandra. O poveste umană, spusă simplu și curat, despre uitare și demnitatea uitării. O poveste despre un bărbat care-și pierde memoria. O fură Alois. –

    Citește mai departe

  • Cerdacul luminos al tinerilor... 174

    M-am trezit direct în cerdacul cerului, un cerdac propus de o actriță, Ioana Farcaș, cu talente evidente în ale pedagogiei, cu bucuria de a-i îndruma pe puști să facă teatru, să-l simtă din toți rărunchii, să-l guste cu tot cerul gurii, să și-l dorească. Pe el, teatrul. Și bucuria lor, a tinerilor, de joacă, de a fi parte dintr-un grup, de a zburda pe textele pieselor de teatru, de a citi, de a alege muzica pentru acele texte, de a-și scoate în cerdac pasiunea pentru cuvîntul scris, dar și pentru cel rostit, pentru imagine. Tinerii ăștia sînt cumva lăsați de capul lor, nu au pe cineva la școală, între profii lor de la gimnaziu și liceu, care să-i gîdile pe latura lor creativă, inventivă. Dorința în ei există. Asta a înțeles Ioana, profa de actorie. Și s-a pus pe bibilit cu ei atenția, dicția, statul pe scenă, vorbitul, simțitul textului, cum arată înafara lor scînteia de lumină ce este în ei și să poată să-i vadă toate rudele din sala de teatru, indiferent unde stau ele. Dar nu

    Citește mai departe

  • „Pescărușul” lui Eugen Jebeleanu – alambic de nuanțe și stări 437

      De fiecare cînd mă duc la teatru am o emoție ghidușă, fie că e premieră, fie că este un spectacol pe care voiam să-l văd și nu am apucat, fi...

    Citește mai departe

  • O migdală întreagă... 394

    M-am îndrăgostit iremediabil de tine, T, când ai plecat la drum. Și am găsit în espadrile un poem. Acest poem.  „Mi-e poftă să-ți mânânc gura, vocea, părul, Mort de foame și mut umblu pe străzi, Pâinea nu mă înzdrăvenește, apusul mă scoate din minți. Răscolesc ziua după sunetul lichid al tălpilor ta

    Citește mai departe

  • Pe sub gene... 355

    Haute couture. În modă. În literatură. În teatru. În muzică. E peste tot în viața mea. Poate nu i-am zis așa de la început. Era exclusivism. Poate. Dar sonoritatea expresiei franțuzești este cea mai potrivită. Desfac fâșii, fâșii de amintiri și le aștern în fața ochilor. Și-ncerc să le pun în lumina cea mai potrivită. Am nevoie de un director de lumini, hihiiiii.  Haute couture în modă a intrat în viața mea de pe vremea când tata îi desena rochiile mamei. Și le punea în practică. Rochia, fără mâneci, fucsia, cu trandafiri negri pe poale, cu tiv negru la gât și mâneci e prima dintre cele ce-mi apar sub un clopot de lumină. Apoi, peste ani, experiența trăită în ProFashion, singura emisiune de modă a anilor 1997-2000, unde fashion a început să-nsemne Dior, Chanel, Dries Van Noten. And a lot more. Și am descoperit eleganța materialului, a cusăturilor, a broderiilor din mătase. Foșnetul taftalei. Exquisite. Nu am cuvânt românesc pentru asta. Cea mai n

    Citește mai departe

  • Abisa... 638

    "Mărturisesc că m-aş îndrăgosti fără ezitare de bărbatul care ar veni la mine şi-ar începe să-mi vorbească într-o limbă absolut necunoscută, cum ar fi limba bine sau limba mataco sau limba matta sau chiar limba loidh. Sînt excentrică? Măcar de-ar fi vorba despre asta.Cu oglinzile am o relaţie tensionată. Am întâlnit o singură oglindă în care m-am recunoscut, ERA UN FEL DE DUBLU AL MEU, MI-ERA GREU SĂ ÎNŢELEG DE CARE PARTE MĂ AFLU.Întinsă pe spate, am visat de multe ori că mă transform în bărbat şi mi-a plăcut atunci când am citit undeva că femeia care se visează bărbat este unul din rafinamentele specializării profesionale. Mi-a plăcut, fiindcă nu o dată m-am gândit că  A FI FEMEIE ESTE, DE FAPT, O PROFESIE."Abisa, Iulian Tănase, editura Herg Benet.

    Citește mai departe

  • Drum lin către stele - Regina Ana a României... 397

    I-am aşteptat ca pe soare.  În 1990, Regele Mihai şi Regina Ana au fost întorşi din drum, nu au fost lăsaţi să revină în ţară, prima dată după abdicarea forţată de ruşi, să meargă la mormintele familiei regale. Ţara era condusă de Ion Iliescu, prim ministru era Petre Roman. Au revenit în 1992. I-am întâmpinat pe bulevardul Magheru şi am mers cu coloana oficială până la biserica Sf. Gheorghe. Îi auzeam şi-i vedeam, fără să realizez atunci cât de important era acel moment. 

    Citește mai departe

  • Costică Acsinte şi franjurii păcălitori ai vechimii 424

    De multe ori viaţa mea este doar în imagini. Nu cuvintele îmi vin primele. Imaginile. Fotografii sau mici filmuleţe. Mi-am dat seama de asta cam prin '97. Cuvintele se leagă doar după ce imaginile se aşează. Şi creează întregul.   Mă apucă câteodată noaptea să scriu. Poeme. Alea-s singurele momente când vorbele vin învolburate. Ca apa mării în furtuna de august. Şi rolul imaginii se adaugă la întregire. Trag aer adânc şi mă ia ameţeala. Mă sprijin de braţul Anei. E noapte înmiresmată în Bucureşti. Ieşisem de la un eveniment care ne-a siderat prin neprofesionalismul realizării lui. Şi ea începe a-mi povesti ce

    Citește mai departe

  • Fâşii de lumină... 402

    Mi-s stele pe gene. Mi-e-un dor monstruos. Am vânt în privire, pe umeri doar stele. Martoră-i luna.  Ne cernem zăpezile dincolo de cuvinteunde trestiile crecute în palmeîşi scutură mugurii. Atâta cer tremurându-ne pe călcâie. Mă întreb dacă stelele sunt colţuri sau doar

    Citește mai departe

Articole recente

© Toate drepturile rezervate Ziarul toateBlogurile