Mă dezbrac de haina omului de comunicare și o îmbrac pe cea de jurnalist. Dar nu am să dau deoparte doza de subiectivism. Am trăit emoțiile unui concert mare, cu stil, cu emoție, cu bucurie din cea mai pură. Pentru toate astea ai nevoie de trăirile artistului, de felul în care le pune pe versuri și-n cîntec, de felul în care-i pasă să facă muzică, ce spun versurile ei, ce relație construiește, la fiecare concert, cu publicul. Iar Zoia a strălucit. O dată în plus. Vineri seara, pe 17 noiembrie 2023, la Sala Dalles, a avut loc Concertul aniversar al Zoiei Alecu ‒ 50 de ani de viață pe scenă. Cîte aduni într-o viață de artist? Cîte povești, cîte prietenii ce dăinuie timpului? Cîte povești mai puțin plăcute alegi să ții minte? Zoia Alecu ține minte lucrurile frumoase din toți acești ani, a ales să se lase inspirată de orice frîntură de viață, căci, nu-i așa, viața e cu bune și mai puțin bune. Cu mai bine de-o oră înainte de ora anunțată de începere a concertului au început să apară primii spectatori. Cu brațele pline de flori. M-am plimbat printre ei, am fost atentă la ce citesc pe fețele lor, ce le cîntă ochii. Și am văzut o lucire de bucurie genuină, au ales să-i fie Zoiei Alecu alături chiar dacă afară vremea era cam cîinoasă. Am văzut tineri care-și purtau vîrsta cu zvîc, am văzut oameni maturi care pășeau cu eleganță, seniori cărora li se citea speranța în ochi și-n mers. Mi-a tresăltat sufletul, parol. Și încă de la primii veniți a început să se simtă ca un vuiet în aer, parcă zbîrnîia. Era chiot de voioșie. “Să fie cîntec”, cu aceste cuvinte și-a început Zoia Alecu concertul jubiliar, iar piesa Doar o zi a deschis muzical seara. Vocea ei sună plin, cu toate armoniile unui veritabil glas de altistă. Prima parte a concertului a continuat cu una dintre piesele vechi, compuse în anii ’75-’76, Pămînt de Rai, ne-a făcut să rîdem pe Le chanson de Ritza, ne-a purtat printre sfere de lumină așa cum se cheamă una dintre melodiile ei de pe albumul “Printre lupi”, O sferă de lumină, și una dintre cele mai pline de dor piese, Țara de Sus, melodie compusă In Memoriam pentru părinții ei. Concertul a continuat cu recitalul invitatului special, Paul Prisada. Ei bine, s-a schimbat registrul, din folk am cîrmit spre rock, iar melodiile alese pentru seara asta au fost șugubețe, cu vers bine calibrat. Trec în revistă căteva care mi-au rămas mie în cap: Parodie, Baladă șugubeață de crîșmari, Moment poetic și Fluierături în biserică. Și ne-a salvat Zoia ca să nu fluierăm în biserică, hahaha... Cu o îmbrățișare Paul i-a dat ștafeta muzicală Zoiei, astfel Din prima clipă am cîntat cu toată sala despre cei Trei galoși, dar și cum e să rămîi Fără nevastă. Nu a lipsit Printre lupi, melodia inspirată de sora ei, Donca, care de acolo de sus a ascultat concertul sau Încă un tren, piesă scrisă într-un turneu lung, cu trenul, inspirată fiind de glasul roților de tren. Melodii care au făcut ca aplauzele să devină parte importantă din cînt. Zoia a avut emoții sfășietoare pe care nu le-a ascuns publicului, dar de la primul acord și pînă la ultimul a știut să dozeze muzica cu poveștile, cu umor, cu veselie, cu toată experiența celor 50 de ani de viață pe scenă, iar între ea și public s-a creat o energie care se simte pînă în cele mai mici unghere ale sufletului și e mai greu de exprimat în cuvinte. Sigur că hitul Vino aici nu s-a lăsat așteptat, toată sala cîntînd, deși nu este chiar ușor de cîntat. Zoia a început piesa, iar de la jumătate s-a ridicat în picioare și a cîntat, cu toată forța glasului ei, fără sonorizare, nici nu are nevoie. S-a auzit în toată Sala Dalles. E aproape un ritual ca Vino aici să încheie concertele Zoiei pentru că e cum zice bine chiar ea, e muzica care ne leagă, muzica prieteniei. Și s-au pornit aplauzele, ca vuietul ploii de vară pe acoperiș, puternice, vesele, necontenite, lumea a năvălit pe scenă cu buchete de flori, a primit și un tort aniversar pe care erau aprinse, spre mirarea mea, lumînările de 50 de ani. “Gata, acum pot să mă retrag liniștită, mă duc să-mi deschid florărie, uitați-vă ce e aici, jumătate de scenă e plină de flori”, a zis Zoia așezîndu-se pe scaun. Și a urmat bisul, Frică mi-e, melodia Mariei Tănase, pe care Zoia o căntă a cappella. Sala a amuțit, iar mie mi s-au umplut ochii de lacrimi, nu pentru că ar fi vreo melodie de jale, ba din contră, ci de felul în care îi suna vocea. Aplauzele sînt ca tunetul, vin în rafale. Zoia și Paul ies la reverența finală; Crina Mardare e rugată să dea tonul pentru la mulți ani, toată sala cîntă la unison. Ce atmosferă, ce regal de muzică! O seară cu magia versului rostuit, a muzicii calde de chitară, a vocilor cu smanes folk și rock. O seară care nu se poate uita. Dar seara nu e gata, Paul are de făcut un “comunicat important pentru țară”, se aprind telefoanele, vocea gravă a lui Paul rostește Zoia... și din buzunar scoate o cutie roșie. Cred că-i tremură mîinile de emoție, glasul nu-l trădează, dar reacția Zoiei e elocventă, a înțeles imediat ce se ascunde în cutiuța aceea. Paul îngenunchează în fața ei, deschide cutiuța și de acolo scoate cel mai fin și elegant inel. De acum e pe mîna Zoiei, iar DA-ul Zoiei mai că nu se aude. Casă de iubire și soare, Zoia și Paul! Și iată cum dintr-o aniversare anunțată s-au făcut două. Ieșind în ploaia rece și-n vîntul biciuitor, fredonam Pastel de toamnă, am dat nas în nas cu Ionuț, fiul Zoiei, și i-am văzut ochii, nu am avut nevoie de nici un cuvînt, era copleșit și extrem de mîndru. Am să închei cu vorbele Zoiei, “mi-ar mai trebui alți 50 de ani să continui să spun ce mai am de spus și de cîntat”.