E cineva acolo? „Luna face ca lumina să apară mereu în fața mea și-mi face fața să strălucească.” A fi sau a nu fi. Ei bine, e povestea ce o pune pe Ofelia, nu pe Hamlet, în lumină. Lumină a lunii, de vreți, a zborului, a imaginării, a iubirii. Unde mai este loc de iubire? E viziunea prin ochii Ofeliei. E o actriță atentă la toate nuanțele, la toate detaliile, fragilă și putirincioasă. Este un text covîrșitor de bun. Pentru că Dan Coman este un fin și subtil cunoscător al psihologiei feminine. În urmă cu ceva ani, cred că în 2018, dar m-a cam scos de pe șine pandemia și nu mai pot pune în timp prea bine evenimentele, am văzut un spectacol care m-a cucerit pe loc, „Hamlet și noi”, creat de aceeași Antoaneta Cojocaru, cu o trupă extraordinar de inventivă, un spectacol cu suflu tînăr, vizionar, un amestec al perspectivelor, o regăsire a temelor din vremea lui Shakespeare în zilele noastre. Cînd am aflat că, de data asta, Antoaneta propune perspectiva din colțul Ofeliei mi-am zis în barbă, hîm!, ăsta va fi ceva mișto tare, și mi-a fugit gîndul la acel spectacol. Două laturi ale aceleași povești. Hamlet/Ofelia. OFELIA. Afterlife, de Dan Coman, creat de Antoaneta Cojocaru. Cu Antoaneta Cojocaru și trupa Beethoven Crisis. “În varianta clasică, din Hamlet, Ofelia reprezintă o minoritate, fiind adesea văzută ca o figură prea fragilă și, poate tocmai de aceea, lipsită de importanță. Exact această minoritate capătă glas prin acest discurs artistic și vorbește lumii cu demnitate despre acceptare, despre înțelegeri mai profunde, cu sentimente și intenții bune și blânde, valabile în orice veac, dar mai ales acum.” (din prezentarea spectacolului). Ofelia poate fi oriunde, în oricare femeie, între lumi, într-o dimineață în care cafeaua are gust de pămînt, într-o bucătărie reală sau din vis ‒ “eu trăiesc în capul meu, în bucătăria asta plină de flori” ‒ deasupra lunii, printre nori, în aer. Sau sub pămînt. Antoaneta Cojocaru propune o Ofelie măcinată de lupta continuă pentru iubire, cu spaimele și alunecările în zone de neputință, copilăroasă și jucăușă, senzuală și calină, plină de ardoare și foc, puternică. I-am simțit forța, m-a dus cu ea în toate aceste zbateri și m-a lăsat fără suflu, este extrem de frumos nuanțată “zbaterea” ei, un joc actoricesc atît de fin ca gustul șerbetului de ciocolată pe care-l făceam cu bunica. Bunicutza mea credea că șerbetul de ciocolată dă măsura măiestriei gătelnițitului, cu cît era mai fin cu atît măiestria era mai înaltă. Măiestria actorului și măiestria gustului. Spectacolul produs de Laboratorul de Artă este un amestec bine proporționat, senzual și forțos, în care muzica live, cu trupa Beethoven Crisis prezentă pe scenă, se amestecă în faldurile coregrafiei semnate de Ioana Marchidan, elementele de scenografie bine creionate de Vladimir Turturică în toate elementele de decor, costumele suave, pe sub văluri simți pasiunea, sînt semnate de Iolanda Mutu Jr. Vocea Mariei Bucur (Beethoven Crisis) îți intră ca o rază de soare în inimă și te poartă, fie în șoapte, fie cu toate gravele glasului melodios. Realism și suprarealism adus de toate aceste elemente și de luminile gîndite ingenios de Alin Popa. “Într-o lume tot mai cinică și mai sterilă, condusă de dorința de putere, de control sau de nevoia de a-ți face dreptate, Ofelia se pierde, se dizolvă, dispare, rămânând în urma ei întrebarea: unde mai e loc pentru iubire?” (din prezentarea spectacolului) Fotografiile color îi aparțin fotografului Dinu Lazăr. Fotografia alb-ngru îi aparține fotografului Dan Moruzan.