Odată ce reuşisem să evadez din Kargil şi să mă văd ajuns cu bine în Zanskar părea că săptămâna se îndreaptă razant spre un final plicticos, fără nimic de povestit. Ei bine, nu a fost să fie aşa: ziua de miercuri a venit cu ditamai surpriza…
Citește mai departe
De câteva zile mă tot gândesc cum să astern pe hârtie ce am făcut săptămâna trecută pe aici, prin Micul Tibet: au fost nişte zile pe care nu prea ştiu cum le-aş putea numi, dar în mod cert au fost foarte departe de a fi plictisitoare sau banale. Până la urmă am decis că povestea mea poate parafraza, în joacă, faimosul film Şapte ani în Tibet. Atât că în povestea mea nu e vorba de şapte ani, ci de şapte zile, petrecute nu în Tibet, ci în Ladakh, aflat în colţul vestic al Tibetului şi aparţinând de India, numit adesea Micul Tibet.
Citește mai departe
Mai bine de o zi pe drum, trei avioane schimbate, două nopţi aproape nedormite, arşiţa din Istanbul şi umezeala sufocantă din Delhi, acesta ar fi rezumatul drumului din Bucureşti în Ladakh. Dar ce mai contează? Iată-mă înapoi în Leh, capitala înaltă şi arsă de soare a Micului Tibet.
Citește mai departe
Să începem aşadar povestea călătoriei spre Zanskar, acea vale himalayană îndepărtată şi izolată ca un tărâm ascuns al buddhismului; pentru că nu ştiu dacă faimoasa Shangri La există în realitate sau este doar o legendă, dar valea Zanskar sigur există, şi pare a fi la fel de bine ascunsă între culmile munţilor Himalaya: am fost acolo, am văzut-o, deci nu mai trebuie decât să povestesc despre ea.
Citește mai departe
Să te ferească zeii de vremuri interesante, zice un proverb chinezesc pe care mi-l reaminteşte mereu un bun prieten. Dar uite că anul ăsta nu m-au ferit deloc, ci se pare că taman zeii cu pricina m-au luat la şuturi ca pe o minge, din toate unghiurile, izbindu-mă metodic de (aproape) toţi pereţii. Ceea ce bănuiesc că se vede puţin şi pe bietul meu blog, care nu a mai văzut o postare nouă de nu mai ştiu câtă vreme. Exact la asta se referea ieri o amică, când la plecare spre Kalmykia mi-a mârâit printre dinţi, din nou, aceeaşi sugestie repetată iar şi iar în ultimele luni: mai pune mâna şi scrie ceva pe blogul ăla!... că sunt o grămadă de locuri prin care ai fost şi despre care nu ai scris mai nimic, de e mai mare păcatul. Mda, am răspuns eu, cred că ai dreptate, deja a cam prins paianjeni; dar ce anume să scriu, tu ce zici? Răspunsul a venit prompt, fără nicio ezitare: orice, dar despre Himalaya să fie!
Citește mai departe
Cât de acasă mă simt acolo? Cât de drag îmi e locul acela? Cât de dragi îmi sunt oamenii de acolo? Aşa mă jucam cu întrebări mai zilele trecute, depănând în minte felurite locuri prin care am trecut. Şi întrebându-mă aşa iar şi iar am găsit două locuri cărora le-am dat note maxime la toate aceste întrebări; deşi ele sunt surprinzător de diferite între ele, dacă nu cumva opuse de-a binelea…
Citește mai departe
Acum şapte ani mi-am promis că în fiecare an voi sărbători această zi, rememorând întâi ce am mai făcut între timp. Aşa că am răscolit printre fotografiile cu mine (cine ar fi crezut că am aşa multe?) şi punându-le în ordinea anilor am însăilat fir cu fir povestea din spatele lor. Însă de fapt întreaga poveste a început nu doar acum şapte ani, ci chiar la început…
Citește mai departe
Sunt norocos când călătoresc, am mai zis-o şi în alte dăţi şi o s-o mai zic: întâlnesc oameni frumoşi, alunec în mod natural spre circumstanţe pozitive iar soarta ia decizii inspirate în locul meu, atunci când aflat în impas ajung iar să dau cu banul. Mai mult, deşi acasă în Bucureşti nu mă dau în vânt după petreceri şi sărbători prin călătorii mă lipesc de ele fără niciun efort, de parcă aş avea un detector invizibil pentru ele. Cum s-a întâmplat şi exact acum un an, când de 6 iulie planificasem plecarea din Leh, capitala Micului Tibet, spre îndepărtata vale himalayană Zanskar. Ar fi bine să amânaţi plecarea cu o zi, ne spuse cu seriozitate Tashi, agentul localnic cu care organizasem călătoria. De ce? E ziua de naştere a lui Dalai Lama, şi o să fie sărbătoare mare în Choglamsar. Mergeţi acolo, şi nu veţi regreta…
Citește mai departe
Din când în când mă apucă un dor nebun de mâncăruri de prin ţări îndepărtate, cu arome tulburătoare, mirosuri năucitoare şi doldora de condimente focoase. Şi când se întâmplă asta ori mănânc aşa ceva (dacă sunt norocos să mă aflu chiar unde trebuie) ori măcar citesc despre aşa ceva, suspinând adânc cu gândul dus departe. Astăzi m-am mulţumit cu cititul (deh, viaţa e complexă…), iar asta mi-a făcut o poftă aşa de mare încât musai trebuie să o transmit mai departe, către voi. Aşadar urmează o nouă postare scrisă de Coca, recent întoarsă din Etiopia cu sacul plin de poveşti etiopiene. Vă avertizez că urmează imagini şocante (la care o să le simţiţi şi gustul, şi mirosul) şi o să cam înghiţiţi în sec, dar asta e…
Citește mai departe
Şi iată că a venit şi ziua aceea în care mă simt în stare să fiu mai puţin posesiv cu ici-colo.ro şi să găzduiesc pe blog prima postare scrisă de altcineva; nu doar că până azi asta nu s-a întâmplat niciodată, dar până acum ceva timp nici măcar nu puteam înţelege de ce aş face asta. Dar răspunsul este simplu: pentru că merită. Mă refer la Coca, autoarea postării de azi: călătoreşte cât de des poate (şi poate), îi place să depene poveşti de călătorie şi arată o curiozitate neobosită faţă de oamenii întâlniţi şi locurile prin care trece. Şi tocmai s-a întors de prin Etiopia, cu desaga plină de poveşti despre triburi ciudate. Aşa că hai să trecem direct la povestea ei...
Citește mai departe
Cine a călătorit ştie: uneori zeii nu sunt cu tine. Ştii unde vrei să ajungi şi ştii ce ai de făcut să ajungi unde vrei să ajungi, dar nu ajungi, şi pace. Poate că este o zi din aceea în care nu iese mai nimic, sau poate că trebuia să mergi pe un alt drum în acea zi, sau poate că nu te plac spiritele locului; ori poate nu-ţi este scris să ajungi acolo aşa uşor, din prima încercare, ca să te întorci şi a doua oară. Oricum, când te apucă râsul văzând şirul de ghinioane cu care te confrunţi înţelegi limpede că zeii nu sunt cu tine. Ei bine, ultima oară când am simţit asta a fost acum câteva zile, când am vrut să fac cunoştinţă cu Pico del Teide, vârful muntos cel mai înalt din insulele Canare şi din întreaga Spanie.
Citește mai departe
Parcă am mai zis, nu mă dau în vânt după soare, plajă şi mare: mă plictisesc repede, mă ard pe piele cât ai zice roşu ca racul iar ca să combat pericolul iminent al deshidratării şi insolaţiei sunt obligat să beau o grămadă de bere, care, după cum se ştie, merge la fix doar înainte de mese, după mese şi în timpul meselor. Una peste alta, combinaţia soare, plajă, mareîmi provoacă mereu arsuri de piele şi creşteri în volum, plus o plictiseală teribilă.
Citește mai departe
Li se spune brokpa, şi sunt o comunitate de munteni din mica vale himalayană Dha-Hanu, din nordul Ladakh-ului, Micul Tibet; iar despre ei s-a zis că ar fi urmaşii soldaţilor lui Alexandru cel Mare sau chiar unul dintre triburile pierdute ale lui Israel; occidentalii le-au atribuit frumuseţe fizică de invidiat şi trăsături pur ariene: înalţi şi arătoşi, cu piele albă, nasuri ascuţite sau acviline, ochii verzi şi părul blond la unii dintre ei, spre deosebire de trăsăturile mongoloide ale vecinilor de neam tibetan din jurul lor: şi s-a vorbit atât de mult despre puritatea lor rasială încât s-a spus că brokpa ar fi cei mai puri arieni din Asia, sau chiar ultimii arieni. Realitate istorică, sau mistificare turistică? Am fost prin Dha-Hanu acum câteva luni şi ştiind legenda m-am uitat în jur cu multă atenţie, aşa că voi încerca să răspund la această întrebare.
Citește mai departe