Cultura

  • Octavian Paler – Dürer, între măsură şi exces (Melancolia) 189

          De ce ne regăsim în Melancolia lui Dürer atât de mult încât vorbim mereu despre ea ? Nu putem ocoli această gravură, la fel cum nu putem uita de soarele negru a Melancoliei lui Gérard de Nerval. E una din acele opere emblematice despre care s-a spus totul şi nimic. Şi la care simţim mereu nevoia să ne întoarcem pentru a le înţelege sau, poate, pentru a ne înţelege pe noi. În jurul geniului uman, o femeie înaripată şi copleşită de gânduri sau de oboseală, se văd tot felul de instrumente de măsură şi unelte care ne dau, o clipă, impresia unui bazar, plin de lucruri ce n-au altă legătură între ele decât nepotolita curiozitate a lui Dürer. Clepsidra, scara, poliedrul, clopotul, fierăstrăul, ei bine, fie, dar de ce şi un câine ? Apoi echerul, rindeaua, balanţa, sfera, piatra de moară… Femeia care întrupează condiţia n

    Citește mai departe

  • Octavian Paler – Dürer, între măsură şi exces (Ce este frumuseţea) 184

      Din  “Ce este frumuseţea, nu ştiu”, scria Dürer. Dar cine ştie ? Sau cine a ştiut ? Cum cine ? ne mirăm singuri. Grecii. Dar e deajuns să ne aducem aminte de războiul troian şi să judecăm lucrurile la rece ca să ne dăm seama că am fost victimele autorităţii lui Homer. În realitate, troienii aveau o părere mai exactă despre frumuseţe din moment ce ştiau că frumuseţea nu poate fi cucerită cu forţa. Să recunoaştem, chiar dacă nu ne plac bărbaţii de seră, că între Menelau şi Paris există o deosebire esenţială. Paris n-avea nevoie de o armată ca s-o oblige pe frumoasa cauză a războiului troian să doarmă în acelaşi pat cu el. Şi numai datorită lui Homer vedem întreg războiul troian din corturile grecilor. Aşa cum, datorită sculptorilor greci, de mai bine de două mii de ani credem că frumuseţea stă în măsură, că excesul e impur, neînţelept şi vulgar. S-a vorbit mult despre măsura gr

    Citește mai departe

  • Octavian Paler – Dürer, între măsură şi exces (Muntele) 183

         Dürer e comparat adesea cu Leonardo. Dar e comparat şi cu Luther. Şi tocmai faptul că e comparat cu amândoi demonstrează că, de fapt, nu poate fi comparat până la capăt cu nimeni. Fără îndoială, el are aceeaşi foame de a şti ca Leonardo şi aceeaşi pasiune arzătoare ca Luther. Dar nici nu e discret ca Leonardo, nici zgomotos ca Luther. E sigur de sine. Atât. Şi chiar în galeria autoportretelor e greu să-i găsim un termen de comparaţie. N-are obrazul supt, devorat de febră şi cotropit de o barbă ţepoasă ca Van Gogh. N-are orgoliul amar al lui Michelangelo. N-are candoarea lui Corot. N-are singurătatea lui Cézanne. N-are asprimea lui Goya. N-are umbrele lui Rembrandt. Nu. El e Dürer. Frumos, elegant, constient de valoarea sa. Cândva a vândut, se zice, gravuri chiar de la fereastra casei sale transformată în prăvălie. Dar poate că asta nu e decât anecdotă. În au

    Citește mai departe

  • Octavian Paler- Aceeași vârstă... 187

            Am exact vârsta la care Don Quijote și-a început aventurile, Am aceeași vârstă și iubesc lumea la fel, Nu-mi mai lipsește nimic. Poate, un scutier îmi lipsește, dar nu-i nimic, Voi porni singur la drum. Am aceeași vârstă și aceeași nevoie să cred, Nu-mi lipsește nimic. Poate-mi va lipsi Rosinanta, Dar nu-i nimic, voi merge pe jos. Și poate morile sale de vânt,

    Citește mai departe

  • Martha Rivera-Garrido Nu te îndrăgosti de o femeie care citește 183

      Nu te îndrăgosti de o femeie care citește, de o femeie care simte prea mult, de o femeie care scrie…Nu te îndrăgosti de o femeie cultă, plină de vrajă, pasională, nebună.Nu te îndrăgosti de o femeie care gândește, care știe ea ce știe, și, mai mult, știe să zboare; o femeie sigură de ea însăși.Nu te îndrăgosti de o femeie care râde sau plânge când face dragoste, care știe să-și preschimbe trupul în spirit; și, cu atât mai puțin, de una care să iubească poezia (ele sunt cele mai periculoase), sau care să stea o jumătate de oră contemplând o pictură și care să nu știe să trăiască fără muzică.Nu te îndrăgosti de o femeie pasionată de politică, rebelă și care simte o imensă oroare față de nedreptate. De una căreia să-i placă fotbalul și baseball-ul și căreia să nu-i placă, deloc, să se uite la televizor. Nici de o femeie care e frumoasă, oricum i-ar fi chipul și corpul.Nu te îndrăgosti de o femeie însuflețită, jucăușă și luci

    Citește mai departe

  • Fănuş Neagu- Nomadul... 189

        I s-a spus lui Panait Istrati, „vagabondul genial”- şi aşa va rămâne peste veacuri, fiindcă spiritul lui nu cunoştea sigilii decât ca să le rupă, îndrăzneţ, revoltat, ca vântul semănând primăvara, la Brăila, praf verde din Orient, praf negru din Balcani. S-a născut, fără îndoială, pe un pat de scânduri de corabie când luna, la Dunăre, scoate pui de nebunie şi, făcând parte din neamul de oameni care nu vor să moară până nu s-or trage zece draci pe roată, s-a înhămat de mic să iubească drumulşi să bea numai din vinul neliniştii. A străbătut Europa, Nordul Africii, Caucazul şi partea cea mai dulce a Asiei, Istanbulul, dar cei ce socotesc că Istrati a fost un călător se înşeală. Panait Istrati a fost ceea ce reprezintă esenţa a mii

    Citește mai departe

  • Fănuş Neagu- Rezemat în gardul frunţii... 186

        Prieteniile sunt un izvor de insomnii sau un răzor de aştri. Spun asta fiindca nu pot trăi singur. Iata si portretul celui care mă însoţeşte în toate clipele. E înalt, masiv, blond, căpcăun la vorbă şi la băutură, vârât pâna în gât în Balcani si plutind pe Dunăre într-un docar pe jumătate înecat, pe jumătate făcut ţăndări către Marea pe care o ţine Dumnezeu ca un hotar ce-şi primeneşte sufletul numai în iarbă, în tăvălitură de cai, în vedenii capii ce-l încolteşte şi-l latră... Ehe, ce ureche de aur pe tâmpla măgarului şi ce timp ciudat, acolo, deasupra malului de la Braila, unde se înalţă un oraş din solzii de aer, albastru, împerecheaţi cu solzi de aur şi sidef. Scrie blestemându-se, iubeşte uitându-se peste umăr la nevestele altora,

    Citește mai departe

  • Marin Sorescu - Spânzuratul... 187

        Mitrele, de câte ori se certa cu muierea, Îşi lua betele să se spânzure la sălcii, în vale; Să vadă şi că, fir-ar a relelor, Ce-nsemna el în casa asta, na!   Săriţi lume, ţipa Leana. Nea Dumitre, Nea Ioane, Duceţi-vă, daţi fuga-n vale după ăl nebun. Ţicu, Bag' Samă, Cazaca, Mitrănoaia, tot cătunul Se strângea la panoramă.   Mitrele mergea înainte, considerându-se de pe Acum mort,

    Citește mai departe

  • William Blake- Noul Ierusalim... 188

          Pe munții verzi ai Angliei umblat-au făpturi trăind în vremile antice? Și mielul sfânt fost-au văzut, el, dulce păscând în Anglia, ceresc s-ar zice?   Divina față strălucit-au oare peste colinele înrourate? A stat aevea-aici Ierusalimul vecin satanicelor mori ciudate?  

    Citește mai departe

  • William Blake- Micuțul negru... 182

        În sud sălbatic mama m-a născut. Sunt negru; o, dar sufletul mi-e alb. Alb ca un înger e micul englez, eu, negru, parcă de lumină despoiat.   Mama, vorbindu-mi, mă-nvăța subt pom. Pe jos, mai înainte de a da căldura zilei, mă lua în poala ei, și arătând spre răsărit grăia:   În dosul s

    Citește mai departe
© Toate drepturile rezervate Ziarul toateBlogurile