Organizaţie de stânga a elevilor, Şcolarul roşu, prelungire în rândul preadolescenţilor a activităţii ilegale a Partidului Comunist Român, ar fi avut o activitate bogată, ba şi-ar fi avut chiar propriul organ de presă. Pentru toate acestea, ar fi fost trecută ea însăşi pe lista organizaţiilor interzise în anul 1932. Conform mitologiei oficiale, asociaţia şi-a avut martirii ei, ca Elena Pavel, ajunsă militantă comunistă şi moartă în închisoare în 1943, în timpul unui atac aerian american, sau Iosif Clisci, fugar în Franţa, unde a murit ca erou al mişcării de rezistenţă[5]. În volumul Din istoria Organizaţiei Pionierilor[6], Mircea Ştefan scrie despre grupare ca despre o precursoare a mişcării de pioneri înfiinţate după model sovietic în 1949, activă în anii 1930 prin acţiuni ce solicitau reducerea taxelor şcolare sau de răspândire a materialelor ilegale (celebrele „manifeste” ale ilegalităţii). Desigur, aceste relatări trebuie folosite cu prudenţă, căci ele au un vădit caracter propagandistic, de demonstrare cu orice preţ a rădăcinilor vechi, naţionale ale Organizaţiei Pionierilor în epoca Ceauşescu, când sorgintea sovietică a acesteia nu mai era convenabilă.

Revenind la cartea lui A. G. Vaida, aceasta este o ficţionalizare a luptei de clasă desfăşurată la nivelul elevilor din clasa a treia a gimnaziului Matei Basarab (clasa a şaptea de azi). Este o mică lume stratificată după principiul strict al apartenenţei sociale a părinţilor, care puteau fi, după caz, muncitori, muncitori, meseriaşi/mici negustori sau bogătaşi. Clasa şcolii devine o oglindă a structurii de clasă a societăţii:

Cele trei straturi sociale îşi au drept corespondent şcolar trei grupuri de elevi, „coţofenele”, „tejghetarii” şi, în fine, cei mai buni, deşi şi cei mai oropsiţi, „mânecile scurte”:

„Mânecile scurte” se află sub îndrumarea organizaţiei Şcolarul roşu şi luptă împotriva sistemului şcolar nedrept (majoritatea profesorilor favorizează „coţofenele”) şi a taxelor pe care cei mai săraci dintre elevi nu le pot plăti. Se ajunge la grevă şcolară, iar în liceu se împart manifeste; intervine odioasa Siguranţă a statului burghez, care arestează elevi, dar acţiunea de intimidare nu reuşeşte. „Coţofenele” nu sunt doar nişte băieţi favorizaţi de soartă şi răsfăţaţi din cauza condiţiei lor materiale; din rândurile lor se recrutează legionari, membri ai „frăţiilor de cruce”, care maltratează „mânecile scurte”, ajungând chiar la crimă (băiatul fabricantului şi cel al preotului îl ucid pe Rubin, fiul croitorului evreu, părinte a cărui tăcere nu poate fi cumpărată de taţii asasinilor). Lumea copiilor se află într-o relaţie de corespondenţă cu cea a adulţilor. Când fac grevă elevii, declară grevă şi părinţii lor, muncitorii de la fabrica Fierul. Represiunea regimului îi atinge pe toţi, mici şi mari.

Personajele sunt construite schematic, fără prea multă preocupare pentru adâncirea caracterelor. Matei (elev aspirant la calitatea de utecist, intermediar în distribuirea de manifeste subversive, arestat de Siguranţă), Săvel (fiu de comunist, el însuşi total angajat în servirea cauzei) sau Constantinescu (bătut de un anchetator) sunt „mâneci scurte” de frunte; ca eroi, sunt slab reliefaţi şi par interşanjabili. Dintre „coţofene” pot fi menţionaţi Jean, fiul avocatului Ghiţescu, Negrea, băiatul popii sau evreul Gersensohn, al cărui tată este bijutier. Antagonismul de clasă se extinde, iată, dincolo de graniţele etnice şi cuprinde şi generaţia părinţilor: tatăl lui Săvel este muncitor comunist, avocatul Ghiţescu este directorul fabricii. La şcoală, profesorii sunt mai toţi reacţionari — directorul este cel care cheamă Siguranţa —, iar dirigintele băieţilor, Botez, îi favorizează la note pe băieţii bogătaşilor. Singura excepţie o reprezintă Marinescu, profesorul de geografie, ale cărui simpatii politice sunt transparente.

Autorul face efortul de a prezenta unele personaje în evoluţia lor „dialectică” (pentru a folosi un termen larg întrebuinţat în epocă). Săvel, iniţial prieten cu unii din membrii clubului „coţofenelor”, strică prietenia şi se apropie de grupul din care face parte în mod natural, cel al aspiranţilor la calitatea de utecist. Un alt caz este reprezentat de Maria, mama lui Săvel. Femeie conservatoare, iniţial reticentă faţă de militantismul fiului şi soţului (Gheorghe), ea este în cele din urmă câştigată pentru cauză după lectura unor materiale subversive ascunse în casă de bărbat: „Uite, acum am să-ţi spun: da! Am citit şi eu cărticelele acelea pe care le ţii tu ascunse. Da, le-am citit Am aflat din ele de Rusia, de Uniunea Sovietică. Şi am aflat de Stalin... Ştii? Nu cred că am să te iert vreodată că le-ai ţinut atâta timp ascunse”. Scena, neverosimilă şi artificială, culminează cu un toast pentru Uniunea Sovietică şi marele ei conducător:

Idealul sovietic este de altfel omniprezent în carte, ca şi aspiraţia eroilor spre starea de lucruri din societatea sovietică. Capitolul final, Ţara plaiurilor însorite, marchează intrarea în UTC a lui Săvel şi participarea lui la o şedinţă clandestină, îndrumată de un „tovarăş de la Partid”[7]). Băiatul visează să devină pionier, dar tovarăşul îl aduce cu picioarele pe pământ, amintindu-i că mai e mult de luptat: „În timp ce în Uniunea Sovietică elevii se află în Patria Socialistă, fără urmă de capitalişti şi de moşieri, noi suntem într-o ţară în care mai trebuie să luptăm ani şi ani ca să-i putem goni pe exploatatori. Tocmai de aceea, pe lângă învăţătură, trebuie să luptăm alături de U.T.C., sub îndrumarea partidului. Şi vom birui până la urmă. Cum să nu biruim, când alături de noi se află măreaţa Uniune Sovietică şi se află cel mai drag prieten al tineretului muncitor din întreaga lume, tovarăşul Stalin?

Roman cu titlu ambiguu („Şcolarul roşu” se referă atât la organizaţie, cât şi la oricare din elevii revoluţionari de le gimnaziu), scrierea lui A. G. Vaida nu se ridică niciun moment de la nivelul unei mediocrităţi atente să bifeze conştiincios puncte de pe o listă ideologizată la maximum: lupta de clasă, antagonismul dintre exploataţi şi exploatatori, controlul ierarhic rigid în cadrul grupărilor clandestine, superioritatea regimului sovietic, cultul personalităţii lui Stalin etc. Valoarea estetică extrem de modestă oferă avantajul de a permite disecţia facilă a unui text exemplar pentru proza juvenilă a intervalului 1948-1953.