Mult mai concisă, La gura sobei este relatarea unei
seri de iarnă petrecută de un bunic cu nepoţii lui. Bătrânul este
pus în încurcătură de cererea copiilor, care vor să li se spună
poveşti clasice, cu personajele fantastice consacrate:
─ Ce poveste să vă spun, măi draci împieliţaţi
─ Zi-o pe aia cu Ileana Cosânzeana, bunicule!
─ Iar aia? Nu v-aţi săturat de ea?
─ Atunci spune alta... Pe care o vrei tu, pe aia cu balaurul cu
şapte capete... Sau pe aia cu căpcăunul...
─ Ia ascultaţi aici, nepoţilor! Sunteţi copii mari acum, cum mai
vreţi voi să vă spun poveşti cu spurcăciuni d-astea? Aţi văzut voi
vreodată balauri sau căpcăuni? Nici nu există aşa ceva!
─ Ba există, bunicule! Nu ne-ai spus chiar tu?
─ Dacă există, de ce n-aţi văzut niciodată nici balauri şi nici
căpcăuni?
─ Dar tu de ce ne-ai spus poveşti cu căpcăuni, dacă nu-i
adevărat?
─ Dacă n-am avut altă treabă, ce să fac! Dar uite, de acum înainte
n-o să vă mai povestesc niciodată năzbâtii d-astea cu farmece
vrăjitoreşti şi mai ştiu eu ce.
Nu este un dialog lipsit de vervă şi spirit dialectic, în urma căruia bunicul se angajează ca pe viitor să spună numai poveşti „cu oameni ca şi noi”, în spiritul realismului întronat peste tot în literatură.
Ursita ilustrează o temă dragă propagandiştilor vremii, cea a luptei împotriva superstiţiilor şi fatalismului. Doi fraţi află de la tatăl lor, aflat pe patul morţii, ca la naşterea lor ar fi venit două ursitoare care le-au fi prezis o viaţă scurtă şi plină de nenorociri. Întristaţi de pierderea părintelui şi derutaţi, cei doi pornesc în lume pe căi diferite, dar, la împlinirea sorocului de trei ani pe care îl fixaseră pentru revenirea acasă, bărbaţii sunt complet schimbaţi. În peregrinările lui, fratele cel mic sfidase destinul şi răzbise, ajungând un conducător stimat, în vreme ce cel mare, resemnat, se împăcase cu soarta lui şi ajunsese sărac şi îmbătrânit înainte de vreme.
Ţara fericirii, povestirea care încheie seria, relatează peripeţiile unui băiat nemulţumit de viaţa lui şi care, povăţuit de un cărturar, pleacă în căutarea fericirii. Ajunge în Ţara Odihnei, la prima vedere un tărâm perfect, în care nimeni nu munceşte şi toţi cetăţenii se odihnesc în permanenţă. Desigur, e o soluţie utopică ─ nemuncind nimeni, nici nu există prea multe bunuri de primă necesitate ─, aşa că viaţa e departe de a fi bună. Autorul adoptă o soluţie facilă pentru final, căci totul se dovedeşte a fi fost un vis. Totuşi ─ iar acesta nu mai este o plăsmuire a imaginaţiei ─ o ţară a fericirii există, după cum le explică copiilor un profesor:
Atunci când se aştepta mai puţin să primească de undeva vreun răspuns la întrebarea care-l frământa, profesorul şi-a-nceput lecţia şi le-a vorbit despre „Ţara Fericirii".O ţară frumoasă, cu păduri bogate şi câmpii întinse, unde munceşte toată lumea şi unde toţi cei ce muncesc sunt mulţumiţi.
Şi ţara aceasta nu e peste mări şi ţări, ci foarte aproape, spre soare răsare, chiar vecină cu ţara noastră.
De dimensiuni reduse, Pădurarul... lui Alexandru Andy reuşeşte un adevărat tur de forţă, condensând pe parcursul câtorva zeci de pagini teme majore de actualitate în cel de al doilea an al republicii (valoarea supremă a muncii, lupta cu supranaturalul, glorificarea Uniunii Sovietice), într-un stil accesibil, pe placul copiilor. Fără a fi remarcat de recenzenţi, volumul se bucură totuşi de aprecierea cronicarului editorial de la rubrica Fişier a revistei Flacăra[1], care observă că „Valoarea cărţii de poveşti a lui Al. Andy trebuie căutată, în primul rând, în critica pe care autorul o aduce prin mijlocirea eroilor săi la îndepărtarea literaturii mistice cu care au fost obişnuiţi în trecut copiii”.
Ilustratorul volumului nu este precizat.[1] Nr. 30 din 30 iulie 1949.
