În 1950 Editura tineretului publică în volum Micul
patriot, o povestire amplă, cu numeroase capitole, care
cunoaşte o a doua ediţie în anul următor. Cartea trebuie să se fi
bucurat de o bună primire din partea publicului şi cadrelor de
activişti, de vreme ce textul a fost reluat, în 1954, în
Povestiri din anii grei, alături de alte şase
proze[1]. Mai mult, postul
de radio Bucureşti difuzează la data de 22 august 1952 o
dramatizare „după romanul [sic] cu acelaşi nume al scriitorului A.
G. Vaida”[2]. Publicarea
cărţii este semnalată în consistentul articol al lui Vasile Bihari
din Contemporanul nr. 227 din 2 septembrie 1951, care face un
bilanţ al activităţii Editurii tineretului şi o menţionează la loc
de frunte, printre cele mai valoroase creaţii originale pentru
copii. În sfârşit — şi aceasta este, probabil, cea mai măgulitoare
dovadă a aprecierii oficiale — Micul patriot figurează,
alături de Şcolarul roşu, pe lista scurtă a lucrărilor
pentru copii întocmită de editorialul Scânteii tineretului
nr. 1143 din 24 decembrie
1952[3], imediat după
Nada Florilor a lui Sadoveanu. Nu doar presa centrală laudă
Micul patriot; ziarele din provincie promovează şi ele
cartea[4]. În acest scurt
dosar de presă se înscriu şi recomandările de lectură pentru
vacanţa de vară ale Scânteii tineretului nr. 990 din 27
iunie 1952, potrivit cărora Micul patriotse adresează
elevilor din clasele a III-a – a V-a, ceea ce ne spune ceva despre
maturitatea pe care se presupunea că o are publicul din categoria
respectivă, căci cartea are un subiect foarte serios. Pentru a
încheia, rubrica În ajutorul propagandistului din
Scânteia tineretului nr. 1074 din 3 octombrie 1952 recomandă
Micul patriotdrept una din lucrările-model privind
„eliberarea ţării noastre şi ajutorul multilateral primit de
poporul nostru din partea U.R.S.S.”
Despre ce este în definitiv vorba în Micul
patriot? Acţiunea începe, dramatic, în ziua tragicului
bombardament asupra Capitalei de la 4 aprilie 1944, în care micul
Costel Rădulescu, un băiat din clasa a treia, îşi pierde mama,
moartă sub ruinele casei din Calea Griviţei. Refugiat, împreună cu
tatăl lui, ajuns muncitor la Vulcan, şi cu credinciosul căţel Albu,
tocmai în strada Cuţitul de argint, în casa mamei Anica, Costel
simte pe pielea lui ororile războiului şi devine atent la
întâmplările din jur, din rândul cărora este scoasă în evidenţă
arestarea brutală a unui militant comunist. Tatăl copilului, el
însuşi comunist şi luptător împotriva războiului antisovietic, este
arestat, torturat şi în cele din urmă condamnat la moarte şi
executat. Costel însuşi este reţinut o vreme de Siguranţă, iar casa
mamei Anica este pusă sub supraveghere. Bravul Albu, apărător
curajos al stăpânului său, este în cele din urmă ucis de un
poliţist, iar bătrâna gazdă nu este nici ea scutită de
brutalităţile organelor poliţieneşti.
Se conturează o atmosferă sumbră, de opresiune generală,
împotriva căreia Costel simte că trebuie să lupte. Alături îi stau
Sandu, un prieten din cartier, slab reliefat ca personaj, şi nenea
Paraschiv, comunist şi el, rămas să ţină loc de figură paternă.
Rămas orfan de ambii părinţi, Costel este adoptat de factode
partidul comunist şi va petrece zilele rămase până la insurecţia de
la 23 august într-o casă conspirativă alături de Victor şi Jana,
doi activişti aflaţi în izolare. Cititorul nu ar trebui să rămână
cu impresia că foarte tânărul erou este o victimă şi atât;
dimpotrivă, intrat într-un veritabil proces de lămurire cu privire
la adevăratul sens al istoriei, de a cărei parte bună ţine
să se afle, copilul redactează şi distribuie manuscrise
antifasciste, după modelul României libere clandestine a
acelor zile. El devine astfel micul patriot din titlu şi capătă
dreptul de a se bucura în mod legitim de întoarcerea armelor şi
intrarea Armatei roşii în Bucureşti.
Modest ca realizare, liniar şi lipsit de complexitate
(de umor sau fantezie nici nu poate fi vorba), discursul lui A. G.
Vaida este, ca şi în Şcolarul roşu, de un tezism primitiv.
Desigur, această simplitate poate fi justificată de grupa de vârsta
căreia îi este adresat textul, dar lipsa de inventivitate slăbeşte
forţa argumentativă. Dialogurile, nu puţine din ele adevărate
sesiuni de întrebări adresate de copil adulţilor, urmate de
răspunsurile lămuritoare ale acestora, reprezintă un fel de
maieutică menită să servească propagării ideologiei oficiale de
partid:
Costel nu prea avea poftă de
mâncare.
— Ce sunt comuniştii, tată? întrebă el pe
neaşteptate, muşcând dintr-o felie de mămăligă.
[...]
— Ei... cum să-ţi explic să înţelegi mai bine? În
primul rând trebuie să ştii că muncitorii luptă împotriva
trântorilor, împotriva acelora care nu muncesc, dar se îmbuibă din
rodul muncii altora. Comuniştii sunt tot muncitori, cei mai buni şi
mai luminaţi dintre ei. Ei luptă în fruntea muncitorilor, pentru ca
cei ce muncesc să nu mai fie robi la stăpâni, pentru ca poporul să
nu mai îndure războaie, aşa cum îndură acum.
Comuniştii...
Sau, în alt loc:
— Ştii, nene Paraschiv, şopti Costel, m-am hotărât să
fiu comunist.
— Ce spui,voinice? Dar ştii măcar ce sunt
comuniştii?
— Sigur că ştiu, răspunse băiatul cu însufleţire,
mi-a spus tata. Comuniştii urăsc războiul şi pe cei care trăiesc
din munca altora.
— Da, aşa e, încuviinţă Paraschiv, comuniştii sunt
patrioţi.
— Cum? Nu înţeleg.
— Sunt patrioţi, adică îşi iubesc poporul şi luptă
pentru binele lui. Şi tu eşti un patriot.
— Şi eu? izbucni Costel.
Venerarea Uniunii Sovietice, a Armatei roşii
eliberatoare şi a lui Stalin, ocupă un spaţiu respectabil şi în
acest volum. Marea ţară de la Răsărit, veritabilă terre
promise pentru adepţii comunismului, e pomenită în dese rânduri
cu respect şi speranţă („Despre Uniunea Sovietică îmi vorbea şi
tata, spuse Costel, pe şoptite aproape, şi despre tovarăşul Stalin
îmi vorbea, şi despre Armata Sovietică” etc.) Figura lui Stalin e
privită ca o divinitate din Walhalla:
— Mai vrei să ştii ceva, Costele?
— Da... aş mai vrea... Copiii din Uniunea Sovietică
au voie să-l vadă pe Stalin?
— Sigur că au voie... Şi acolo, la Moscova, într-un
palat neînchipuit de frumos, el primeşte adesea vizita
copiilor... Copiii îi cer tot felul de sfaturi şi pleacă fericiţi
că au vorbit cu tovarăşul Stalin...
Prin tot acest tir de artilerie encomiastică la adresa
sovieticilor îşi face loc şi un elogiu destinat conducătorilor
comunişti locali. Evadarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej din lagărul
de la Tg. Jiu, eveniment premergător insurecţiei, e văzută ca un
eveniment epocal, din categoria fugii lui Mahomed de la
Mecca:
— Ştii, Victore, rosti Jana dintr-o suflare, îţi aduc
o veste bună. A evadat tovarăşul Gheorghiu-Dej şi mai mulţi
tovarăşi de la Târgul-Jiu! [...]
— Cine-i Gheorghiu-Dej, nene Victor? Spune-mi şi mie
de ce vă bucuraţi atât? [...]
— Tovarăşul Gheorghiu-Dej este un luptător de frunte
al muncitorimii. A fost arestat demult, pe vremea când tu nici nu
existai încă, fiindcă a condus lupta muncitorilor de la Griviţa.
De-atunci şi până ieri dimineaţă a stat mereu închis. Acum este în
sfârşit liber... Pricepi de ce ne bucurăm?
Fără fraze complicate, dar şi fără har, A. G. Vaida atinge
punctele esenţiale ale unei Vulgate a comunismului pe înţelesul
copiilor, fără nuanţe care să complice
discuţia[5], în speranţa
unei îndoctrinări facile. Micul patriot nu va rămâne în
conştiinţa publicului tânăr, căci scena va fi în curând ocupată de
cărţi ale unor autori mai talentaţi, înzestraţi cu mai multă
abilitate în strecurarea printre pagini a mesajului ideologic, ca
Octav Pancu-Iaşi (Marea bătălie de la iazul mic), Gica Iuteş
(Inimoşii) sau chiar Gellu Naum (Tabăra din munţi).
Ultima menţiune critică, extrem de lapidară, a cărţii lui A. G.
Vaida îi aparţine lui Marcel Breslaşu (Gazeta literară nr. 25 din
23 iunie 1955). Se trecuse într-o altă etapă, iar peste cărţile
anilor precedenţi se aşternea, treptat, liniştea.
Ilustraţia volumului îi aparţine Ligiei
Macovei.
[1]
Munca nr. 2083 din 3 iunie 1954 anunţă apariţia lucrării şi
oferă o scurtă prezentare („Fiecare din cele 7 povestiri din
volumul «Povestiri din anii grei» reprezintă un document al luptei
din anii cruntei ilegalităţi. Eroii suni luptători comunişti şi
utecişti educaţi de partid în spiritul dragostei faţă de patrie şi
urii neîmpăcate împotriva duşmanilor poporului.”)
[2]Scânteia
tineretului nr. 1037 din 21 august 1952.
[3]
O sărbătoare a literaturii noastre.
[4]
A se vedea, de pildă, scurta prezentare în scop de reclamă pe
care o face Lupta Sibiului nr. 2218 din 15 august 1952, un
adevărat teaser („Cititorul va desprinde din carte lupta
hotărâtă din ilegalitate a Partidului nostru la care au contribuit
şi copiii oamenilor muncii. Odată cu eliberarea Patriei noastre de
către glorioasele Armate Sovietice se deschide o viaţă nouă Şi
pentru micul Costel, căruia hitleriştii i-au omorât
părinţii.”)
[5]
În direcţia unei simplificări (manipulatoare) se înscrie şi
interpretarea pe care o dă nenea Paraschiv bombardamentului care a
ucis-o pe mama lui Costel. În viziunea acestuia, el fusese provocat
de fascişti. Adevărul istoric este că bombardamentul de la 4
aprilie 1944 a fost efectuat de aviaţia Statelor Unite, stat aliat
la acea dată cu Uniunea Sovietică.
