„Să nu ai încredere în nimeni!”

Auzim adesea sfatul aceasta, rostit nu de puține ori pe un ton apăsat ce treadează frustrare și resentimente. Ba chiar uneori, în lumea evanghelică, el se vrea a fi justificat de Scriptură: nu spune chiar Biblia că este blestmat cel care se încrede în om? (Ieremia 17:5)

Deși pare o atenționare binevenită într-o lume coruptă și depravată, ea este cu totul nerealistă.

Este nerealistă pentru că atunci tu spui altora să nu aibă încredere în nimeni, fără să vrei, afirmi că nici tu nu ești demn de încredere. Dacă ar trebui să-ți urmăm sfatul și să fim consecvenți, asta ar însemna implicit că nici noi nu putem avea încredere în tine, care oferi această îndrumare.

Sau mai cred că, alteori, afirmația aceasta vine cu un soi de aroganță, înfumurare și că tradusă ea ar suna de fapt așa: „Să nu ai încredere în nimeni…cu excepția mea! Ceilalți sunt foarte probabil ipocriți, rău intenționați, cu agende ascunse, nevrednici de încredere, mai puțin eu, eu sincerul, onestul, neipocritul! Să fii suspicios când vine vorba despre alții, mai puțin când vine vorba despre mine.„

De asemenea, îndemnul de a nu avea încredere în cei din jurul tău, este nerealist pentru că nu poți trăi în societate fără să acorzi și să primești încredere. Ai încredere că vei fi plătit pentru munca ta la final de lună, ai încredere că mașina cu care mergi nu se va dezmembra, ai încredere în soțul sau soția ta că nu disimulează, ai încredere în mama ta că nu ți-a pus otravă în mâncare, ai încredere că mâncarea pregătită la restaurantul tău preferată este făcută din alimente proaspete. Relațiile sociale presupun inevitabil o anumită doză de încredere pe care o oferim și o primim. Nu am putea trăi fără această încredere.

Nu în ultimul rând, ea este nerealistă pentru că Scriptura nu ne învață asta. Biblia nu ne îndrumă să fim mereu suspicioși, mereu cu un ochi circumspect îndreptat asupra altora, mereu cu un zid de protecție între noi și ceilalți. Desigur, ea nu ne spune să fim naivi ori proști și să oferim încredere oricui și în orice circumstanțe (ni se cere să fim înțelepți ca șerpii), însă nici nu încurajează în vreun fel ideea că ar fi mai bine să nu avem încredere în nimeni.

Această idee este absurdă din anumite puncte de vedere așa cum tocmai am spus și ea nu se regăsește pe paginile Scripturii. (Referitor la textul din Ieremia, Dumnezeu amendează intr-un anumit context specific faptul că poporul Său se înstrăinează de El, preferând să se încreadă în oameni – limitați, muritori, în loc să-și pună încrederea în Cel Atotputernic și Înțelept.)

De altfel, viața creștină, viața într-o biserică locală presupune și ea, evident, încredere. Nu am putea împlini poruncile lui Hristos cu privire la Biserica Lui fără a avea încredere unii în alții.

De ce uneori nu acordăm încredere și credem că nimeni nu este vrednic de încrederea noastră? Probabil din lipsă de modestie așa cum am spus… Probabil din teama de a nu fi dezamăgiți… din egoism (dacă nu ai încredere în ceilalți și îi ții la distanță, dacă ești suspicios față de toți, dacă nu ai relații profunde cu cei din jur, dacă nu pui suflet, riscul de a fi dezamăgit e mai mic).

Cum putem fi vindecați de o astfel de formă de mândrie, de astfel de frici sau de acest tip de egoism?

Câteva umile răspunsuri într-o data viitoare, sper cât mai curând.