Zilele acestea m-am tot gândit la evidențele pe care le avem pentru existența lui Dumnezeu.
Probabil cel mai bun argument (argument pe care îl folosește de asemenea și Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Romani) este cel al naturii, denumit în teologie și revelația generală externă. (În adevăr, însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui vecinică și dumnezeirea Lui, se văd lămurit, dela facerea lumii, cînd te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Romani 1:20)
Munți și oceane, galaxii cu mii de stele, dar mai ales lumea vie– cu păsări, fluturi, iguane, pești, lei și mai ales ființe umane, toate reclamă existența unui Creator.
Nimeni găsind un tablou atârnat într-un copac dintr-o pădure nu ar putea accepta că el a apărut întâmplător, în urma acțiunii forțelor oarbe ale naturii. Și nimeni văzând o construcție, cu diverse camere, geamuri, uși și utilități, nu ar presupune că a apărut singură, aleatoriu, fără vreo cauză inteligentă și fără vreun scop determinat.
Ordinea și complexitatea din natură, dar mai ales din lumea vie, ne sunt indicatoare ale existenței unei Inteligențe care le-a conceput. Deși știința poate explica cum funcționează lucrurile în univers (fie că vorbim de cosmos, fie că vorbim de universul microbiologic), ea nu ne-a demonstrat și nici nu ne-a putut explica cum a apărut viața din materia lipsită de viață și nici dacă este posibil acest lucru, întrucât diferența între lumea vie și cea fără viață este una covârșitoare (*vezi nota de la final*).
Cea mai pertinentă explicație (și cu probabilitatea cea mai mare) este cea prezentată de Biblie în Geneza: „La început Dumnezeu…”. Cauza existenței universului material și a lumii vii cu toată complexitatea ei este o Persoană Inteligentă, Eternă și Atotputernică: Dumnezeu. Cel ce singur are viață în El Însuși este sursa vieții în univers: „Căci la Tine este izvorul vieții.” (Psalmul 36:9)
(*Studiul lumii vii arată faptul că între lumea lipsită de viață și cea vie există o imensă prăpastie, diferența dintre cele două reprezentând „cea mai dramatică și mai fundamentală dintre toate discontinuitățile găsite în natură.” Geneticianul Michael Denton remarca faptul că „între o celulă vie și cel mai ordonat sistem non-biologic—cum ar fi un cristal sau un fulg de zăpadă- se află un abis atât de vast și de absolut, încât depășește orice limită a capacității noastre de a-l înțelege.” John Lennox, Groparul lui Dumnezeu, p. 159*)
