Se întâmplă probabil rar ca un scriitor cu veleităţi de
critic literar să dea verdicte asupra creaţiei proprii. După cum
vom vedea, un asemenea caz este cel al lui Al. C. (Corodar)
Constantinescu
(1905-1956)[1], publicist
interbelic de stânga devenit unul din scriitorii pentru copii
afirmaţi în primii ani ai Republicii Populare. În 1948 tânăra
revistă Licurici îi publică în foileton Cei trei
voinici, care va apărea în volum în anul următor la Editura de
Stat (seria de publicaţii pentru tineret, care va deveni în curând
Editura tineretului) şi va cunoaşte mai multe ediţii în anii
1950-1960[2]. Este o scriere
hibridă, un fel de combinaţie între romanul istoric (lipsit totuşi
de o localizare precisă spaţio-temporală) şi basm (lipsit de
elemente fantastice). În perioada la care ne referim, această
ambiguitate reprezintă atât un avantaj, cât şi un handicap, după
cum va reieşi din discuţiile care se vor purta în jurul
volumului. Dacă în basmele tradiţionale avem un Făt
Frumos în luptă cu forţele răului, în Cei trei
voinicinumărul actanţilor semnificativi se multiplică şi avem
nu doar un erou neînfricat şi drept, ci trei: Preda Ciobanul (cu
credinciosul căţel Grivei), Ganciu
(ţiganul[3]) şi,
alăturându-se ceva mai târziu primilor doi, Ianoş (aluzie la un alt
grup etnic şi dovadă a diversităţii acestui trio; în ediţia din
1949 cel de al treilea erou se numeşte Mihnea). Cei trei prieteni
urmează un scurt parcurs iniţiatic (învăţarea tehnicilor de luptă,
făurirea şi mânuirea armelor), după care pornesc spre „tărâmurile”
unui împărat odios, unde nobilimea comite tot felul de abuzuri şi
face din ţărani sclavi:
Am plecat în bejenie, că nu mai puteam suferi
blestemăţiile împăratului şi nici ticăloşiile nobilului pe pământul
căruia munceam până cădeam doborâtă. Că legată eram şi eu de
pământul nobilului, ca şi tine. Că niciunul din noi nu are
îngăduinţă să părăsească moşia. De-i e vrerea nobilului să ne
vândă, apoi cu moşie cu tot ne vinde.
Ca element suplimentar de diversitate, celor trei voinici li se
alătură trei fete, Mărioara, Voichiţa şi Ileana, care se dovedesc
la fel de neînfricate şi inventive ca prietenii lor, chiar dacă la
un moment dat Ileana este capturată de un boier. Lupta cu
oamenii împăratului (numiţi, alternativ, „nobili” şi „boieri”, ca
şi cum autorul ar fi dorit să acopere întregul teritoriu românesc)
se duce iniţial prin episoade de confruntare la scară restrânsă şi
culminează printr-un adevărat război ţărănesc în care masele
asuprite formează o armată comandată de Preda, alături de care se
află locotenenţii săi credincioşi Ganciu şi Ianoş. Este o
transpunere literară a tezei materialist-istorice a acţiunii
maselor, căci personalităţile individuale, al căror rol important
nu poate fi negat, nu îşi pot atinge obiectivele în absenţa unui
larg sprijin popular.
Trama epică a cărţii, alcătuită de altfel din numeroase
episoade destul de lax corelate în care voinicii şi aliaţii lor se
luptă cu oamenii împăratului, este menită să ilustreze ideea luptei
de clasă dintre asupriţi şi asupritori. În favoarea acestei teze
pledează chiar modul în care autorul divizează textul. Partea I, un
fel de propedeutică a acţiunii, cu iniţierea, înarmarea şi plecarea
la luptă a celor trei viteji, nu are nume, însă partea a II-a este
intitulată, transparent, Lupta ţărănimii cu tagma
jefuitorilor[4], iar partea a III-a, apogeul confruntării, se
numeşte Răzmeriţa. Caracterul programatic este subliniat şi
de titlurile unora din subcapitolele secţiunilor cărţii — unul
dintre acestea se numeşte, Un boier ticălos, aşa precum sunt
toţi boierii de ticăloşi, şi nu lasă loc de îndoială asupra
intenţiilor autorului.
Povestea nu are un happy end clasic, deşi împăratul
cel rău este răsturnat şi linşat de mulţime (Împăratul îşi
capătă pedeapsa cuvenită), căci armata ţăranilor este în cele
din urmă învinsă. Cad ucişi în luptă şi cei trei voinici, mai întâi
Ganciu şi Ianoş, apoi Preda. Aflat în agonie, acesta din urmă
formulează concluzia justă politic a întregii suite de
evenimente:
— Cum să biruim cu adevărat? Că numai noi, ţărănimea,
nu putem birui cu adevărat. Prea suntem risipiţi. [...] Trebuie o
altă forţă care să deie luptă de istov. O forţă mai mare şi mai
unită. O forţă care să ştie ce are de făcut. Care să nu se târguie.
O forţă care să fie fără îndurare cu duşmanii şi să smulgă din
rădăcină buruiana rea a nobililor şi a boierilor.
Cuvintele lui Preda ilustrează teza conducerii de către
clasa muncitoare, condusă de partid în acţiunile sale şi conştientă
de rolul istoric care îi revine, a luptei cu burghezia şi
moşierimea. Conform dogmei marxist-leniniste, ţărănimea este un
aliat de nădejde al muncitorimii, însă este lipsită de capacitatea
organizatorică şi de conştiinţa de clasă a acesteia. Muribundul
Preda exprimă în esenţă concluzia trasă de Mihail Roller în
Probleme de istorie[5] cu privire la una din răscoalele
ţărăneşti din istoria naţională, cea din 1888: „Datorită faptului
că ţărănimea nu a avut conducătorul ei firesc — partidul consecvent
revoluţionar al clasei muncitoare — răscoala nu a fost organizată,
ci spontană. Ca atare, răscoala nu a izbucnit deodată în toate
judeţele şi nici amploarea ei nu a fost aceiaşi
pretutindeni.”
În postarea următoare vom trece în revistă receptarea în
epocă a cărţii lui Al. C. Constantinescu şi vom discuta locul pe
care îl ocupă aceasta în dezbaterea de idei asupra literaturii
pentru copii şi tineret, mai ales în legătură cu „noul basm[6]”, un
concept intens discutat în deceniul al şaselea.
Ilustraţiile, reproduse după ediţia a IV-a din 1961,
îi aparţin lui Rusu Ciobanu.
[1]Pentru
viaţa şi activitatea publicistică şi politică ale lui Al. C.
Constantinescu, a se vedea necrologurile din presa vremii
(Scânteia nr. 3546, Scânteia tineretului nr. 2139 sau
Muncanr. 2615, toate din 17 martie 1956) sau articolul
omagial al lui Saşa Georgescu din Presa noastră nr. 1 din
1956.
[2]Prezentarea
de faţă se bazează pe ediţia a IV-a, Editura tineretului,
1961.
[3]
Etnia respectivă este extrem de rar prezentă în discursul
oficial al perioadei comuniste; cu excepţia unor rare semnalări în
presă ale colaborării exemplare cu colectiviştii de alte
naţionalităţi. Preda sparge stereotipurile rasiale, dovadă
următorul dialog cu Ganciu:
— [...] Dară cum pot eu să fiu frate cu tine? Eu sunt ţigan.
[...]
— [...] Cinstit eşti?
— N-am furat şi n-o să fur niciodată nimic.— Ai văzut? Şi eu mi-s
asemenea ţie. Ce mai vrei atuncea ca să fim fraţi de luptă? Uite,
dă mâna şi zi-mi frate. Aşa! Acuma să ne îmbrăţişăm.
[4]
Termenul trimite la celebra formulare a lui Tudor
Vladimirescu, care este, alături de Nicolae Bălcescu,una din
personalităţile istorice venerate în acei ani.
[5]Mihail
Roller, Probleme de istorie. Contribuţii la lupta pentru o
istorie ştiinţifică în R.P.R., Editura Partidului Muncitoresc
Român, ediţia a III-a, completată, 1951.
[6]
Vladimir Colin, Căile de dezvoltare ale noului basm, în
Gazeta literară nr. 22 din 2 iunie 1955.
