Trag cu nesaţ din ţigară iar fumul ei mă învăluie treptat, ca
într-o ceaţă ce mă poartă de fiecare dată pe alte tărâmuri,
tărâmurile gândurilor mele. În fiecare seară zbor... cum stau
cocoţată pe pervazul geamului, urmărind fumul cum se ridică uneori
către văzduhul negru, alteori învăluind parcă luna... chiar acolo,
de la acea fereastră reuşesc să îmi iau zborul în fiecare seară. În
timp ce fumul de la ţigară face curte lunii dincolo de miez de
noapte atunci încep să prind aripi... uneori sunt albe, cu pene
lungi, mătăsoase... alteori negre şi fără pic de strălucire! Atunci
când sunt albe, cresc vânjoase de pe umerii mei, învăluindu-mi
mâinile cu ţesătură aurie strălucitoare, iar atunci când sunt gata,
doar ridic mâinile şi le cobor uşor şi simt cum tălpile-mi albe
lasă în urmă fereastra pentru a călători pe moalele norilor pufoşi
pentru ca mai apoi să lase urme pe strălucirea lunii şi apoi din
stea în stea, presărând cu praf de stele din tălpile mele... Atunci
când sunt negre, se luptă şi ies din umeri, sfârtecându-mi trupul,
întâi ca nişte cioturi hidoase din care se întind fumuri negre
ce-mi transformă măinile în negru tăciune pentru ca mai apoi să le
sfârtece din nou pe alocuri pentru a face loc penelor negre cu
strălucire de abis. Când le răsfir, în timp ce încă durerea îmi
scrijeleşte inima, nu pot zbura, ci atunci când tălpile-mi negre se
desprind de pervaz, strălucirea lunii mă orbeşte şi simt cum mă
înfig în pământ lăsând în urmă doar pulberi de praf negru ce
învăluie întreaga lună şi rând pe rând acoperă întreaga strălucire
a prafului de stele... Sunt doar gânduri, gânduri care, la fel ca
aripile mele strălucesc uneori cu puterea a sute de aştri şi sori
şi alteori se-ngroapă şi mucegăiesc sub umezeala furtunii ce se
iscă deseori în inima a sute de stele ce pier seară de seară şi a
căror strălucire rămâne doar o amintire...
