Începând din 1948, discuţiie despre literatura pentru
copii par să se poarte în întreg spaţiul cultural autohton. Presa
culturală publică nu puţine articole generale, menite să înfiereze
statutul acestui domeniu literar pe vremea burghezo-moşierimii şi,
totodată, să jaloneze viitorul drum al unei creaţii conforme cu
cerinţele realismului socialist, care să servească obiectivelor
generale de educare a constructorilor viitoarei societăţi
comuniste. Publicaţiile adresate cadrelor didactice nu pierd nici
ele din vedere subiectul[1]. Presa politică centrală, în frunte cu
Scânteia şi Scânteia tineretului, îşi deschide şi ea
coloanele acestei problematici[2]. Despre literatura pentru copii –
o consemnează arhivele – se vorbeşte şi în şedinţe ale forurilor
diriguitoare ale culturii şi ideologiei[3]. Un loc unde ne-am
aştepta mai puţin să găsim asemenea dezbateri este Academia
(devenită, după reforma din 1948, Academia Republicii Populare
Române). Iată însă că literatura juvenilă formează câteodată tema
de discuţie a „nemuritorilor”, după cum o atestă relatarea din
volumul al treilea al Memoriilor lui Iorgu
Iordan[4].
Ilustrul lingvist evocă anii de început ai instituţiei
şi figurile unor academicieni... mai mult sau mai puţin merituoşi.
Printre cei din urmă, A. Toma (1875-1954), poet antebelic mediocru,
adoptat însă de noul regim democrat-popular drept un al doilea
Eminescu şi devenit membru al Academiei într-o vreme când Arghezi
era marginalizat – ironie a istoriei – şi ca urmare a unui articol
al Sorin Toma, fiul noului academician. Revenind la relatarea lui
Iorgu Iordan, ne aflăm în vara sau toamna lui 1952 (momentul,
neindicat ca atare, poate fi identificat din informaţiile prezente
în text), la o şedinţă a Secţiei de limbă, literatură şi arte, în
care A. Toma citeşte o poezie pentru copii care urma să apară în
următorul număr al revistei Viaţa românească. Titlul
acesteia (pe care memorialistul crede că l-a reţinut „exact”) ar fi
fost „Piulici şi fraţii lui mici”[5]. Pentru a intra în miezul
problemei, să cităm din Memorii:
Se vorbea de cei trei pui ai unei rândunele, de fapt
aproape numai de unul dintre ei (Piulici!), care, stăpânit de
Spirit revoluţionar, la fel cu marea majoritate a cetăţenilor
ţării, s-a hotărât să rupă definitiv cu trecutul. A părăsit
frumuşel cuibul, călduţ şi frumos, construit de maică-sa sub
streaşină casei, şi a zburat spre un prun din apropiere. Nu mai ţin
minte, dacă a .izbutit să ajungă şi să se aşeze în el — căci asta
îi era intenţia : să-şi stabilească domiciliul în pom — dar ştiu
că, fiind încă destul de crud, fără putere, a căzut jos. Noroc de
o... pionieră, care trecea pe acolo. Altfel s-ar fi prăpădit,
sărmanul de el ! Deci, două... lovituri politice: încercarea, fie
şi nereuşită (pentru moment !), de a face revoluţie şi intervenţia
salvatoare a pionierei. Gândiţi-vă ce s-ar fi întâmplat în altă
parte, unde nu existau pionieri!
Lectura acestei poezii pentru preşcolari, ideologizată
până la insuportabil, ar fi fost foarte prost primită de
participanţii la întrunire; de pildă Sadoveanu, care prezida
şedinţa; „[s]uferea şi fiziceşte [...] de pe urma suferinţei
estetice nemaipomenite”. Luând cuvântul, el a arătat lipsa de
verosimilitate a situaţiei înfăţişate în poem, căci nu este de
conceput ca rândunica, o pasăre „aproape domestică”, să-şi
părăsească sălaşul, ba chiar ar fi declarat că „Este drept că
poezia presupune o mare libertate de spirit, dar numai în anumite
limite” (adică, aşa cum ar fi spus Aristotel, în limitele
verosimilului şi necesarului, oarecum mai potrivite poeziei pentru
copiii mici).
Lovitura de graţie pare s-o fi dat Traian Săvulescu.
Naturalist, preşedinte pe atunci al Academiei, el lua parte la
şedinţele secţiei din admiraţie faţă de Sadoveanu. Intervenţia lui,
extraliterară, a fost totuşi de efect: „A luat şi el cuvântul, în
calitate de biolog, spunând, între altele, că rândunelele au
totdeauna un număr pereche de pui, de obicei doi, mult mai rar
patru, dar niciodată trei (sau unu)”. Cu toate acestea, deşi
incapabil să dea o replică pe măsură („a dat un răspuns bolmojit”),
A. Toma şi-a publicat poezia în revistă (apare în numărul din
noiembrie 1952).
Mai mult decât atât, în 1954 apare la Editura
tineretului volumaşul Piuici şi fraţii lui mici, ilustrat de
Coca Creţoiu. Sunt versuri foarte simple, lucru în sine neimputabil
autorului, care se adresează unor copii de vârstă foarte fragedă,
însă banale, lipsite de har: „A fost odată / Ca niciodată / Un
păsărel / Şi-o păsărică. / Şi păsărelul / Era tată / Şi păsărica /
Era mămică. / Şi pe păsărel / Îl chema rândunel / Şi pe păsărică /O
chema rândunică”. În mod ironic, A. Toma, întruchipare a
conformismului ideologic, dădea un produs artistic de joasă
calitate, în vreme ce presa vremii cerea – cel puţin la nivel
declarativ – opere de o mare măiestrie artistică, inclusiv în
domeniul literaturii pentru copii. „Trebuie dusă lupta pentru un
înalt nivel artistic al producţiunilor literare pentru copii”, se
arată într-un lung editorial intitulat Spre un avânt creator al
literaturii pentru copii apărut în numărul 299 din 27 martie
1950 al Scânteii tineretului, poziţie exprimată şi în alte
materiale din presa acelor ani.
Cel puţin deocamdată, în faţa realizării artistice avea
întâietate mesajul ideologic. După ce vor fi absorbit mesajul,
copiii cărora li se adresează povestea lui Piuici şi a celorlalţi
pui de rândunică vor merge la şcoală: „La şcoala asta / Cu roşu
steag / Şi tu, copilul meu drag, / Ai să vii / Să înveţi poezii, /
Şi să cânţi, /şi să scrii. / Şi când vei şti / Să citeşti / Singur
poveşti / Din carte, / Şi tu să le spui / La alţii mai departe. /
Că multe minunăţii / Vei găsi înşirate / În minunate / Cărţi
ilustrate. / Nu numai / Despre cei / Trei / Fraţi înaripaţi / Dar
şi despre oameni fără frică / Oameni muncitori / Oameni luptători /
Oameni zburători / Prin furtuni şi prin nori / Cu ochi privitori /
În depărtare, / Tot spre Soare-Răsare.”
[1] Egon Weigl, Literatura pentru copii, în
Gazeta învăţământului nr. 2 din 2 aprilie 1949, Cecilia
Ioniţă, Concursul Editurii tineretului, o contribuţie la
dezvoltarea literaturii pentru copii şi tineret (ibidem,
nr. 54 din 14 aprilie 1949), I. Cremer, Mai multă atenţie
lecturii în afară de clasă a elevilor (ibidem, nr. 89
din 15 decembrie 1950). Tot Gazeta învăţământului reproduce
în numărul 157 din 5 aprilie 1952 un material de îndrumare apărut
în Ucitelskaia gazeta, intitulat Literatura sovietică
pentru copii – mijloc puternic de educaţie
comunistă.
[2] Pentru a da doar trei exemple din primii ani ai noii
orânduiri, Ion Mihăileanu semnează în România liberă nr.
1140 din 10 mai 1948 articolul intitulat Avem nevoie de o
literatură pentru tineret, Scânteia nr. 1523 din 8
septembrie 1949 publică pe pagina a doua un consistent editorial
intitulat Mai multă atenţie publicaţiilor pentru copii, iar
editorialul de pe prima pagină din numărul 299 din 27 martie 1950
al Scânteii tineretului se intitulează Spre un avânt
creator al literaturii pentru copii.
[3] Raportul Comitetului de Artă şi Cultură şi
discuţiile la raport, 4-5 februarie 1948 (Serviciul Arhivelor
Naţionale Istorice Centrale, fondul CC al PCR – Propagandă şi
Agitaţie, dosar nr. 6/1948), şedinţa Comitetului de Presă cu
redacţii ale diferitelor organe de presă din Capitală din 1 iunie
1948, şedinţa cu activul scriitorilor, artiştilor şi ziariştilor
din 29 noiembrie 1948 (ibidem, dosar nr. 9/1948), şedinţa din 19
mai 1949 cu conducerile editurilor (ibidem, dosar nr. 22/1949)
etc.
[4] Iorgu Iordan, Memorii, vol. III, Bucureşti,
Editura Eminescu, 1979, pp. 86-89.
[5] Memoria i-a jucat, cu toate acestea, o festă.
Personajul din titlu se numeşte Piuici, nu Piulici. Eroarea lui
Iorgu Iordan nu este observată de recenzentul lucrării, Eugen
Simion, în prezentarea pe care acesta o face cărţii în România
literară (Un portret moral, nr. 38 din 20 septembrie
1979) şi în care este menţionat şi episodul la care ne
referim.
