Cine ar fi crezut că ţara noastră a avut un
preşedinte, ba chiar ditamai dictatorul, cu mai bine de un secol
înainte de Nicolae Ceauşescu? De fapt n-a avut, sau, mă rog, a avut
unul efemer, de câteva ore. Ca să aflăm chestia asta trebuie să-l
citim pe colonelul Grigore Lăcusteanu (1813-1883), care în ale sale
Amintiri (Polirom, 2015) scrie textual: [...] când m-am dus
să chem pe proprietari, craii, ca să înşale pe Odobescu, îl
proclamase preşedinte şi dictator al ţării [...]. Senzaţională de-a
dreptul, scena e luată din relatarea Revoluţiei de la 1848, aşa cum
îi este martor militarul bucureştean, bărbat cu curajul
opiniunilor sale, membru al unei solide familii boiereşti,
cu o carieră care poate fi urmărită încă de la formarea primelor
corpuri ale armatei naţionale, în jurul anului
1830.
Lăcusteanu e numai în parte omul timpului său
istoric. Conservator înrăit, ba chiar reacţionar de-a dreptul, el
nu vede cu ochi buni răsturnarea rânduielilor moştenite de la
strămoşi. Întregul text al Amintirilor e pus sub semnul unei maxime
latine care subliniază datoria urmaşilor născuţi nobili „de a nu
degenera virtutea strămoşilor lor”, aşadar nu de revoluţii care să
zdruncine edificiul social e nevoie, ci de păzirea bunei aşezări a
societăţii. Colonelul are vorbe aspre pentru cei care doresc
schimbarea(cum i s-ar zice azi), numindu-i „dăscăleţii,
advocaţii şi ciocoii rapace aspirând la o răsturnare generală a
ţării, cu scop de a se urca peste ruinele boierilor şi celor
avuţi”. De „craii” din citatul cu care am început nici nu mai
vorbesc; compatrioţii cu convingeri liberale sunt numiţi, în
spiritul vremii, „roşii”. Până la „ciuma roşie” a înfierbântaţilor
din anii 2000 nu mai e decât un pas de... 150 de ani. Nu e de
mirare că nici Cuza, cu bunele şi relele regimului său, nu scapă de
înfierare („câine roşu”).
Aşadar, un om care n-a stat de ceea ce se numeşte,
cu un termen cam tocit, partea bună a istoriei. Unde mai pui că mai
era şi în aparenţă rusofil. Dovezi directe pentru această acuzaţie
Amintirile nu ne prea oferă, ci mai mult elemente
circumstanţiale, relatări de evenimente şi întâmplări care scot în
evidenţă relaţiile bune cu care s-a aflat Lăcusteanu cu majoritatea
ofiţerilor superiori ruşi, foarte numeroşi într-o epocă în care
puterea protectoare a marelui vecin de la Răsărit lua forme foarte
concrete. Dacă citim însă cu atenţie, observăm că Lăcusteanu
insistă asupra abilităţii de care a dat dovadă pentru rezolvarea
unor chestiuni delicate, nu în ultimul rând, pentru aplanarea
conflictelor provocate de încartiruirea la Bucureşti a trupelor
ţariste, ceea ce ne poate face să vedem lucrurile într-o lumină
diferită.
Sigur că, privind în urmă, e limpede că istoria nu
avea cum să-i dea dreptate bravului colonel. Sinceritatea şi
buna-credinţă e totuşi greu să i le pui la îndoială. Este,
schimbând ce trebuie schimbat, un caz înrudit cu cel al
aşa-numiţilor germanofili, despre care scrie pe larg Lucian Boia
(vezi mai multe aici).
