Schimbând ce trebuie schimbat, Antoaneta Ralian a
fost un fel de Jul Giurgea al perioadei postbelice (asta dacă mai
ştie cineva cine a fost respectivul domn, noroc că există motoare
de căutare). În 2014, când a împlinit nouăzeci de ani, Humanitas a
publicat, omagiind-o, volumul de faţă, botezat Amintirile unei
nonagenare. Călătoriile mele, scriitorii mei. Nu e vorba
neapărat de texte inedite, ci mai degrabă de punerea la un loc a
unor mai vechi, apărute în majoritate în România Literară.
Minimalizând, cu modestie, importanţa lor, autoarea ne spune din
capul locului că ar fi vrut să le numească „Paraphernalia”
(mărunţişuri, accesorii). În definitiv, e o bună strategie
auctorială: eşti prevenit că nu trebuie să ai mari aşteptări, iar
dacă ce citeşti îţi place, cu atât mai bine. Tot din punerea în
ramă a operei ţine şi precizarea pe care ţine s-o facă memorialista
cu privire la suspiciunile pe care le-ar putea trezi numeroasele
călătorii pe care le-a făcut în străinătate împreună cu soţul ei,
Marius Ralian, în perioada vechiului regim, o vreme în care puţină
lume avea parte de călătorii peste hotare. De altfel, destule
evocări de călătorie conţin „reziduuri” ce ţin de obţinerea unui
paşaport sau de precaritatea materială extremă a turistului din
România socialismului real.
Putem trece foarte repede peste însemnarea
introductivă (datată 31 decembrie 1949), potrivită mai degrabă
pentru notaţiile unei fete din clasa a şasea decât pentru
Jurnalul unei femei măritate, ca să reproduc titlul dat se
autoare. Spre cinstea ei, aceasta recunoaşte „stângăciile şi
romanţiozităţile” pe care le comisese cu prilejul ţinerii
jurnalului.
O primă secţiune (Întâmplări de peste mări şi
ţări), consistentă ca număr de pagini, este consacrată
locurilor vizitate. Găsim aici şi lucruri mai bune, şi lucruri mai
proaste. Din prima categorie se cuvin pomenite relatările micilor
„întâmplări haioase”, adesea scurte studii de moravuri realizate cu
ceva umor (mătuşa ramolită şi tiranică din New York, aventurile
erotice ale românilor aflaţi în schimb de experienţă în RDG)
sau simple episoade insolite (vărul apărut providenţial la Tel
Aviv, povestea cu taiorul pătat la Madrid) etc. Mai rău e cu
impresiile de călătorie serioase, cu descrieri de o perfectă
banalitate ale unor locuri şi peisaje celebre (Viena,
Lugano, Secvenţe). Iată un scurt fragment din
Marele Canion Arizona (sic!):
Marele Canion este, cred, exemplul cel mai
spectaculos al forţei de eroziune, de destrucţie şi de construcţie
a naturii – dacă vreţi, de supremaţie a naturii asupra omului. Este
o falie, o prăpastie, lungă de peste 200 de kilometri şi lată, pe
alocuri, între 4 şi 19 kilometri. De la o adâncime de 1000 de
metri, se înalţă adevărate domuri şi catedrale şi cetăţi medievale
din granit roşu sau smarald, sau din stânci colorate de numeroase
alte minerale, sculptate, de-a lungul a milioane de ani, de
vertiginosul, nervosul râu Colorado, al doilea ca lungime în
Statele Unite, care şerpuieşte, mirific albastru, printre
meterezele purpurii. Zidurile sculptate de apă au forme absolut
incredibile, în care poţi ghici sau detecta tot ce-ţi visează
imaginaţia, de la profiluri de giganţi la castelele de pe valea
Loarei. Şi coloriturile sunt magnifice şi se schimbă după cum le
atinge soarele. Cu totul altele la răsărit sau la asfinţit.
Şanjante, ca prima mea rochie de seară din tafta vişinie cu
„ape“.
Dintr-o extraordinară carieră de traducătoare,
Antoaneta Ralian s-a ales şi cu privilegiul de a-i cunoaşte pe
câţiva din cel mai renumiţi scriitori ai zilelor noastre, pe care
de altfel i-a şi tradus. Experienţele sunt relatate în secţiunea
Întâlniri cu scriitorii, care fructifică nu doar amintiri de
la conferinţe şi simpozioane, ci şi rezultate din experienţe mai
puţin formale. Sunt de citat întâlnirile cu Iris Murdoch (cu care
compatrioata noastră a avut o relaţie apropiată) sau cu Kurt
Vonnegut ori discuţiile cu Salman Rushdie, pentru a pomeni la
repezeală trei nume mari. Pentru cititorul de la noi, sunt poate
mai interesante întâlnirile cu Saul Bellow (Cum l-am cunoscut pe
Saul Bellow), date fiind relaţiile nobelizatului american cu lumea
românească. Nu dezvolt, se cunosc împrejurările scrierii romanului
Iarna decanului sau caricaturile „româneşti” din
Ravelstein (mai ales Grielescu, alter ego al lui Mircea
Eliade). Cine vrea să afle mai mult, poate răsfoi şi cartea de
faţă.
Sub titlul Derapaje sunt reunite mai multe
texte care ţin de munca traducătorului. Şi aici lucrurile sunt
inegale. De pildă, sunt foarte interesante paginile consacrate
dificultăţilor de redare în română a pasajelor licenţioase din
romanele lui Henry Miller. Straturi succesive de ipocrizie şi
pudibonderie au făcut ca limba noastră literară să fie refractară
la traducerea unor termeni care ţin de sexualitate. Mărturisirile
traducătorului şi consemnarea luptei duse pentru realizarea unei
versiuni care să fie în spiritul operei sunt, poate, cele mai
reuşite pagini din volum. Mai puţin strălucite sunt paginile cu
consideraţii generale despre munca traducătorului. Sunt notaţii
corecte, însă lipsite de originalitate, iar preluarea lor în ediţia
de faţă putea fi evitată. Amintirile... Antoanetei Ralian se
citesc, totuşi, cu interes, iar prezenţa în carte a unor momente de
platitudine poate fi, probabil, scuzată în fel şi
chip.
Fact checking
Antoaneta Ralian ne povesteşte despre vizita pe
care a făcut-o la Viena în anii 1960, ocazie cu care s-a întâlnit
cu Ioan Holender (Holländer). Iată cum a început
totul:
Şi într-o dimineaţă, când ne plimbam prin faţa
elegantei clădiri neoclasice a Operei din Viena, soţul meu, înţepat
în permanenţă de morbul ziaristic, şi-a adus aminte că directorul
operei e un român, Ioan Holländer. I-a cerut o audienţă şi am fost
primiţi imediat fără secretare care să ne spună că e în şedinţă sau
că nu suntem programaţi.
Memoria îi joacă aici feste venerabilei doamne.
Holländer, plecat din România la sfârşitul anilor 1950, a ajuns
director la Opera din Viena abia în... 1992, aşa că nici vorbă de
directorat cu aproape trei decenii mai devreme.
