Aberaţia X roman de Gabriel Bădică România, mileniul trei Prima parte: Violenţa de sâmbătă seara Motto: “De ce te frămânţi? Omenirea a eşuat de mult în a descoperi cauza lucrurilor. Viaţa este rodul imaginaţiei confuze a unui bătrân sclerozat şi alcoolic care adună chiştoace de prin parcuri... De aceea, dacă mai crezi în existenţa unui sens superior al vieţii, fă bine şi nu o mărturisi niciodată în faţa celor care par interesaţi de ciudatele tale derapaje intelectuale...” Manualul piemontez de supravieţuire Capitolul unu: 17.30 Povestea asta se explică prin faptul că pot să scriu numai după ce pornesc discul vechi cu Vivaldi. Pe care, hotărât lucru, îl detest, ceea ce este valabil şi pentru poezia sau sporturile cu accent hibernal. Urăsc iarna convenţională, cu toate accesoriile şi fantasmele ei. Specialitatea mea sunt avalanşele. Aşa că, dacă se aşteaptă cineva la o feerică prezentare şecspiriană a celor două zile de decembrie în care am simţit pentru prima dată că mileniul trei poate fi cel mai scurt interval de timp în care să-şi consume pasiunea vieţii ei o femeie fără prejudecăţi, ca mine, imprudentul cititor nu are decât să îşi cumpere un set de diapozitive cu ursuleţi albi şi piscuri înzăpezite ca să îşi compenseze frustrarea. Dar poate va zări şi el, printre nămeţi şi ceţuri, după-amiaza de sâmbătă cenuşie, jegoasă chiar şi sub noianul de zăpadă, în care bunul Dumnezeu a hotărât în sfârşit că trebuie să pună punct câtorva mizerabile destine. Acum ştiţi că nu a fost o ninsoare obişnuită chiar dacă nu aveţi closet în curte, ca să trebuiască să vă faceţi pârtie, şi sunteţi doar degeneraţii obişnuiţi ai marelui oraş construit pe un sistem de tuburi ca o orgă vibrând sub presiunea milioanelor de hectolitri de dejecţii. De aceea mă întreb dacă nu cumva, privind către cer cu făţărnicia voastră caracteristică, nu aţi văzut şi voi norii violeţi pompaţi cu o mie de chilometri pe oră din foalele monstruoase ale Golfului Finic direct deasupra Bucureştilor şi nu aţi simţit pentru o clipă un fior rece pe şira spinării... Nu? O să mă credeţi dacă am să vă spun că nici nu mă aşteptam la altceva? În după-amiaza aceea, Doru Banţu, expertul în managementul resurselor umane al firmei de consultanţă EUROEST, stătea întins gol puşcă pe patul uriaş care ocupa jumătate din spaţiul garsonierei sale dintr-o liniştită, ba chiar patriarhală/ matriarhală mahala a metropolei. Era înconjurat de harababura casnică cea mai insipidă, semn clar al alienării omului modern. Decorul cuprindea o combină muzicală, două computere de ultimă generaţie, imprimante şi scanere, lămpi fluorescente, scaune ergonomice, câteva aeroterme duduind încinse şi rafturi încărcate de documente, cărţi tehnice şi reviste. Nimic cu o amprentă personală nu părea să îşi fi găsit locul în aglomeraţia de tehnologie standard şi hârţoage aseptice. Te puteai întreba pe bună dreptate cum de a ajuns el acolo, o piesă rară, un bărbat atletic, un brunet pur-sânge şi meloman pe deasupra, atât de nepotrivit cu restul inventarului, dirijând umbrele din încăpere cu căştile pe urechi, lângă bruneţica de producţie în serie, mai mult descoperită decât ascunsă de enorma ei blană de vulpe argintie, la fel de decorativă şi ea precum un monitor Hewlett Packard. Ferestrele erau larg deschise şi norii se înfruntau violent, făcând ca noaptea să cadă peste oraş mult mai devreme decât în mod obişnuit. Dar jos, la etajul trei, nu se simţea nimic din furtuna de deasupra, astfel încât foile albe de hârtie, care reflectau lumina palidă, păreau bătute în cuie pe tăblia biroului. Familiarizaţi cu întunericul, ca ochii oricărui român trecut de douăzeci de ani, cei ai expertului pipăiau semnele fluide ale viitorului. Surprinzător, acesta îi zâmbea chiar atunci, căznit şi indescifrabil, de dincolo de zidul blocului, întruchipat într-un chinez aţos pendulând la capătul frânghiei de mătase atârnată de gheara metalică înfiptă în tocăria moale a pervazului. De obicei gălbejitului i se spunea domnul Lee. Îşi legase întâmplător destinul de al lui Doru Banţu în ghemul activităţilor sale oculte despre care vă voi vorbi mai departe dar, dacă mai doriţi şi alte informaţii despre personaj, vă pot spune deocamdată că în oraş era cunoscut mai ales datorită banalei sale ocupaţii de patron al restaurantului Goumang. Începuse să ningă uşor, cu fulgi roz. Îmi place la nebunie secvenţa asta, ca o prevestire rea. Nu pot să mă gândesc la întâmplările poveştii de faţă fără să le asociez unor imagini poetice din lirica lui Marius Johanusz. De pildă, îmi revine constant în minte, ca un leit-motiv al însângeratei noastre compoziţii, faza cu urşii polari sfârtecând o pradă fragedă, încă vie, în timp ce peste banchiză răsună acorduri muzicale preclasice - singurele, probabil, derulate în ritmul adecvat unei neaşteptate reverii în acest cadru atât de prozaic. Cei doi trans-sexuali ascunşi în spatele pubelei din apropiere, încălzindu-se cuibăriţi unul la pieptul celuilalt, păreau că aşteaptă deznodământul înlănţuirii de fapte reprobabile la care asistaseră urmărind cu coada ochiului, între îmbrăţişări, activitatea chinezului. Nefericitul, după ce coborâse ca un păianjen rătăcit pe peretele decorticat al blocului, în loc să o ia la sănătoasa cu vraful de hârtii care i se lipise de mână în garsoniera expertului, se apucase să înfrumuseţeze faţada cu misterioasa inscripţie ritualică “Muie DINAMO”, manevrând în acest scop un spray de vopsea roşie. Dar ca întotdeauna când este iminentă detensionarea explozivă a situaţiei, ceva mărunt, aproape neglijabil, făcu să se dezumfle cu un fâs prima protuberanţă epică răsărită neaşteptat în leneşul peisaj urban de periferie. Mai precis, telefonul mobil al lui Doru Banţu începu să miorlăie, ca un motan în călduri. -Da, casa domnului expert în... Cum aţi spus? Da... umane, bineînţeles, aşa este... Casa Doru Banţu, se auzi vocea Mariei. Femeia îşi acoperi pudică sânii, înfiorată de autoritatea bărbatului de la capătul firului. Care fir, veţi întreba. Nici unul, desigur, însă trebuie să vă obişnuiţi încă de pe acum cu licenţele mele poetice, în acest caz fiind vorba de procedeul utilizării unei expresii plastice menită să stabilească o legătură între bărbat şi femeie care să sugereze sexualitatea omniprezentă în asemenea relaţii, chiar dacă telefonia mobilă este, conceptual vorbind, sterilă. -Cine îl caută? Alec Panaite? Şeful... O clipă, să văd dacă s-a trezit... -Sunt fericit. Sunt mahmur. Şi ce se întâmplă? Sună telefonul! strigă Doru Banţu - cu urechile încă înfundate în stereofonia casetei cu Charlie Parker, căci Vivaldi vă este dedicat în exclusivitate. -Dacă este mama, spune-i că am fost ieri la circa financiară şi i-am plătit impozitele; dacă este şeful, spune-i o minciună, spune-i că am murit sau că am plecat în expediţie la Polul Nord... E mama? Maria continuă să-i comunice colocatarului conţinutul convorbirii telefonice, folosind rudimentele de limbaj mimico-gestual care îi erau accesibile – puţine, desigur - şi punându-şi în evidenţă buzele cărnoase şi ochii mari, inexpresivi, cu un rol copleşitor în plictiseala acelei după-amieze. (Vorbesc despre o amintire din copilăria umanităţii.) Iar blana ei superbă nu făcea decât să nuanţeze, adăugându-i o notă de autenticitate, melancolica atmosferă a unui început de dialog dezarticulat, uşor barbar... -Taci, nu vorbi prostii!... Te caută de la serviciu... Ce frumos ninge!... -Da... Ninge... Ştii ce? Eu chiar aş vrea să trăiesc la Pol, înconjurat de gheţurile care presupun că sunt veşnice, mărturisi expertul. Eu şi urşii polari, eventual. Fără obiecte, fără deranj... fără serviciu... Mi-aş lua o carte şi discurile, nişte boxe uriaşe... -Şi pe mine cui m-ai lăsa? -Tu ai putea să mă vizitezi în week-end, în sania ta trasă de reni... Ce te-ai gândit, iubito, să facem iarna asta, cât durează precipitaţiile? -Iarna asta sunt de gardă la urgenţă... Hai, Doru, fii politicos, fă frumos la şefu’, aşteaptă omul ăla pe fir!... îşi rotunji femeia din nou buzele. Sătul de a mai scruta viitorul şi în lipsă de altceva mai palpitant, Doru Banţu se răsuci peste Maria şi o sărută. Ele, brunetele, au o anumită spontaneitate incandescentă care face astfel încât momentele precum cel abia descris să pară plăcute, dar spre deosebire de noi, blondele, din păcate nu se manifestă decât pe o durată asemănătoare lucirii aproape insesizabile a spotului de lumină aruncat de ledul unui telefon Alcatel cu bateria pe sfârşite. Fulgi mari intrau pe geam şi se aşterneau pe hârtiile întinse peste tot, multe dintre ele acoperite cu diagrame. Un semn se repeta obositor: o stea în cinci colţuri, în dreptul fiecăruia având desenaţi şerpi sau dragoni muşcându-se de coadă, mărturisind astfel, poate, ceva despre gusturile orientale insuficient cultivate ale intelectualului român. Doru Banţu îşi scoase căştile cu o mână iar cu cealaltă îi luă Mariei telefonul, îl decuplă şi îl aruncă undeva în cameră - cu grijă totuşi, pentru a nu produce mai multe distrugeri decât ar fi fost necesare. În timp ce micul aparat plutea lent, levitând aproape, el se şterse de blană scârbit, ca şi cum telefonul ar fi fost infestat cu o substanţă dezgustătoare. Maria se rostogoli şi trecu deasupra expertului, antrenând după sine o margine căptuşită cu mătase a uriaşei epiderme păroase şi cărunte. Astfel, mă consider scutită de a rezuma acţiunea care urmă deîndată, stereotipă, mecanică, repetitivă, aproape de neimaginat dacă te gândeşti că un reprezentant al speciei noastre a elaborat teoria relativităţii şi a exprimat-o într-o formulă sintetică. -Acum e mai bine... Nu-i aşa? Ce zici? Să reformulez... Ce putem face până când maniacul o să sune din nou? întrebă Doru Banţu, regăsindu-se rapid pe sine însuşi. -Păcat că nu o să aştepte până la primăvară... râse Maria. Dacă se mai pune problema... Să ningem şi noi?... Să viscolim?... Să ne iubim?... Să ne pilim?... Mişcarea invizibilă, în ritm previzibil, de Hip-Hop, însoţită de cuvinte guturale, de sub blană, se consumă fără incidente şi sub anonimatul întunericului în aparenţă proteguitor. -El va suna din nou şi eu voi închide telefonul... Am să-i scot cartela... spuse Doru Banţu cu sadism. Voi abandona totul în numele iubirii... Ce poezie... câtă sensibilitate... dar... Maria... Maria I... Împărăteasa zăpezilor... Marfa... Marusia... Te implor, nu îţi mai alege temele din Esenin... din lirica slavă... Fir-ar să fie! Nu ştii unde dracu’ am pus prezervativele?... Dacă aş fi avut ochelarii lui George Vintilă le-aş fi găsit... Ţara noastră se îndreaptă cu hotărâre către valorile occidentale... şi tu... ce poţi tu să faci?... în astfel de condiţii?... -Să ningem... Să viscolim... Să ne dilim... Să ne occidentălim... Să ne iubim... Să ne pilim... Să ne georgevintilim?... Ah!... Din nou fără prezervativ?!... Aaah!... se alintă femeia până la capăt. Vă mai amintiţi imaginea cu urşii polari? Atunci încercaţi să o vizualizaţi şi pe următoarea, aproape identică, pentru a nu face de la bun început un efort care să vă epuizeze toată capacitatea creatoare. Gândiţi-vă că broşura pe care o ţineţi în mână are mai mult de o sută de pagini... Urşii sfâşie vioi o creatură neidentificabilă. Prada ţipă cu disperare. Are vocea Mariei. Urşii se joacă, rupând din corpul dezarticulat. Cerul ninge. Picură Vivaldi. Astfel veţi contribui activ la construcţia senzaţionalei metafore care nu îmi dă pace. Veţi beneficia de oportunităţile colaborării dintre autor şi cititor, ofertă limitată numai pe durata acestui mileniu, poate cel mai scurt din istoria umanităţii. Deşi, pe de altă parte, mă tot gândesc că nu este vorba despre nicio metaforă atâta timp cât şi realitatea mârâie, muşcă şi ne urmăreşte cu intenţii îndoielnice pe neprietenoasa şi misterioasa banchiză. * Ce spuneam? Cerul... Vivaldi... Şi începuse deodată să ningă năprasnic. Din depărtare, pe aleea dintre blocuri, o pereche de faruri galbene pendula incoerent, încercând zadarnic să măture zăpada şi să o adune în jurul celor doi trans-sexuali implicaţi într-un proces profund de autocunoaştere. O maşină puternică, străină, fără număr şi fără însemne oficiale, numai cu girofar, se năpusti în paşnica ilustrată aruncând o trombă de materie lăptoasă, cam murdară. Doi agenţi speciali acoperiţi cu cagule şi înarmaţi până în dinţi se precipitară din autoturism spre micul chinez pentru a-i prezenta demonstraţia standard a lecţiei de acţiune în teren, subcapitolul referitor la imobilizarea infractorului, alineatul despre brutalizarea de preîntâmpinare a reacţiei ostile. Asiaticul nu apucă să scoată niciun sunet, în timp ce era transportat ca un sac de orez bine burduşit spre containerul motorizat. În acelaşi timp un al treilea agent filma blocul şi inscripţia caligrafiată artistic. Apoi maşina demară violent. Trans-sexualul mai vârstnic îl luă de mână cu eleganţă şi tandreţe pe celălalt trans-sexual, al cărui/cărei tată/mamă ar fi putut fi, dar numai pentru a recupera staţia Motorola bine camuflată în palma-i largă şi bătătorită. Aproape o labă. -Bursucul, Bursucul!... Aici Corbul! Raportez. Ţinta a fost anihilată, spuse reprezentantul vârstei a treia apropiindu-şi buzele ţuguiate de metalul îngheţat al tehnicii din dotare. -Supermişto, domnu’ maior, ca-n filme! Băieţii ăştia cu şcoală de la trupele speciale mă umplu de invidie, îşi cunosc al dracului de bine meseria!... -Unii cu munca de acoperire şi alţii cu reportajul, medită, fără să-şi poată ascunde frustrarea, maiorul. -Are şi părţi bune acoperirea asta, spuse subalternul lipindu-şi de figură un zâmbet sugerând vag şi timid căldura relaţiilor umane... -Du-te, băi Nelule, în pizda mă-ti! ordonă scurt superiorul ierarhic... Continua să ningă sălbatic. Rămaşi singuri, trans-sexualii îşi scuturară zăpada de pe epoleţii realizaţi de casa de modă a Doinei Levinţa şi porniră spre centru ţinându-se de mână şi lăsând urme negre pe zăpada albă... încă albă. Sau, poate, roz... Cam roz... Ca o consecinţă a politicii de preţuri a Companiei de Electricitate, toate luminile din ferestrele blocului lui Doru Banţu se stinseră brusc, sugerând o pană de curent, însă bezna lăsată brutal peste lume se încărcă subit de optimista magie a triumfului civilizaţiei: preocuparea colectivă pentru economie. Însă chiar în acea clipă Doru Banţu, sfidând istoria, apăsă comutatorul în sensul reformator al iluminării (sau, poate, al iluminaţiei), astfel încât, peste întinderile alburii agonizând în noaptea precoce, continuă totuşi să pâlpâie o rază dătătoare de speranţă.