Capitolul doi: 18.00 Maşina misterioasă rula vesel pe bulevardul Timişoara în timp ce luptătorii, la dreapta şi la stânga domnului Lee, îşi scoaseră cagulele şi le împăturiră de-a lungul dungilor regulamentare. Motorul torcea lin şi aroma înecăcioasă de migdale, probabil toxică, emanată de brăduţul roşu atârnat de oglinda retrovizoare, amintea de sărbătorile din anumite ierni de mult trecute, când toţi pionierii curajoşi şi harnici au primit daruri, ceea ce, probabil, îi făcea pe tinerii agenţi să zâmbească nostalgic. Unul dintre ei, cel din stânga, îi scoase domnului Lee cătuşele şi îşi aprinse o ţigare, oferindu-i una şi prizonierului, care îşi freca viguros încheieturile amorţite. -Serviţi, domnule Lee? -Nu, mulţumesc. Foarte efiţient lovituri, răspunse domnul Lee cu o voce voalată şi în cea mai bună limbă română stricată pe care o poţi auzi în pieţele de en-gros, masându-şi umerii şi gâtul uşor tumefiat. Desi intirziat ţinţi minute. Vă rog nu inţelegeţi gresit, eu admirator la capaţitatea de lupta. Rezultate bune, o să se vede echimoze doi saptamâna... -Ninge, se pune imediat... De-abia am ajuns până aici... răspunse luptătorul, relaxat. -Noi nu încercăm decât să ne facem datoria, interveni şi bărbatul din dreapta... -Am sa raportez calitatea foarte bun la luptatori de la România. Dar tehnica este puţin uzat, îşi continuă chinezul analiza. -Asta numai pentru că nu ne putem permite o specializare continuă... Ar trebui să mai facem şi noi, din când în când, nişte cursuri de arte marţiale... Să ne menţinem în formă... Să învăţăm alte lucruri... Trucuri... Dar sunt scumpe, la şcoli particulare... Domnule Lee, doar ştiţi care sunt problemele noastre... Şi nici noi nu uităm cât aţi fost de generos întotdeauna, mărturisi cu o sinceritate îndoielnică (ipocrizie? interes prost disimulat? alterare pretimpurie a bunului simţ bănăţean?) bărbatul din stânga, cu policele lipit de index într-o convingătoare simulare tactilă a mâncărimilor produse de insaţiabila poftă de piese rare a numismaţilor contemporani... -Asa este, serviţiu trebuie rasplatit ca sa fie si mai bun, fu de acord domnul Lee scoţând două bancnote de sub tunica din bumbac 100% şi oferindu-le luptătorilor. Ei se grăbiră să le strecoare satisfăcuţi în buzunarele combinezoanelor poliacrilice. -Trebuie tot mai mult motivaţia. Eu investeste pentru educaţia, pentru progres in ţara si pentru democraţia. Dar asta inseamna si efort românesc... Luptătorii îi mai aplicară, demonstrându-şi dorinţa de a învăţa dar şi de a adăuga efortul românesc la cel internaţional, alte câteva lovituri domnului Lee, care dădu încetişor din cap, mulţumit, în timp ce un fir gros de sânge începu să i se scurgă din colţul gurii. Maşina acceleră prinzând, în sfârşit, un semafor pe verde, prin oraşul iluminat festiv, spre centru. -Acum e mai bine? întrebă rânjind luptătorul din dreapta, altfel un personaj destul de taciturn, înveselit însă brusc în preajma clădirii Academiei Militare, la vederea zidurilor cenuşii, austere. -Sufiţient, spre bine, răspunse domnul Lee. Acum este motive bune pentru spital. Ţel mai buna acoperire colaborator chinez este microbist traumatizat pentru exprimare onesta al sentimentelor sale. Faţe mulţi prieten român, la fel de traumatizat si la fel de microbist. Am filmat tot, nu-i asa? -Tot, domnule Lee, tot... Ca de obicei, totul se filmează... Domnul Lee mai scoase două bancnote, privindu-le fără nici o urmă de regret dar ascunzând în clipa următoare una la loc, în buzunar. Nu mă pot abţine să nu remarc că gestul acesta se va dovedi mai târziu, în aceeaşi noapte, o gravă eroare. Pe cea rămasă i-o dădu tânărului din dreapta şoferului, omului din spatele camerei de luat vederi. -Poftim si dumneata mica sponsorizare, investiţia chinez... Dar intirziat ţinţi minute. Asta suparat mult, pentru că este fatal in acţiuni secret si urgent. Sofer nu primeşte nimic. Poate alta data... Dar de ţe nu vorbeste sofer, de ţe nu explica?... Sofer român intotdeauna explica prostii... -Ăsta? E surdo-mut!... Vai de capul lui, nenorocitul! E de la casa de copii, veni răspunsul agentului de pe locul din faţă. * În timpul discuţiei dintre forţele multinaţionale, Doru Banţu şi Maria reuşiseră deja să pună în ordine interiorul batiscafului casnic, cel care plutea liniştit în abisul de zăpadă, şi şterseseră fără prea multe regrete urmele ultimelor ore sau zile în care navigaseră împreună. Patul era făcut, cărţile şi dosarele îşi găsiseră o logică a propriilor lor existenţe în rafturile cu pretenţie de bibliotecă iar tehnologia era acoperită cu huse subţiri, transparente. Aerotermele duduiau în continuare. Hârtiile de pe birou, aşezate într-un teanc perfect, dacă înţelegeţi ce vreau să spun, dădeau impresia unei activităţi sistematice dusă la bun sfârşit. Îmbrăcat în cel mai bun costum al său, cel cu dungi albastre aproape invizibile, Doru Banţu închise fereastra privind o clipă zgârieturile de pe pervaz apoi afară, unde ninsoarea acoperise orice urme. Satisfăcut şi blazat, se apropie de Maria. Ea îl ajută să îşi lege nodul la cravată. Atmosfera se mai înveseli când telefonul mobil al lui Doru Banţu începu să geamă apoi să murmure obscenităţi digitale. Maria privi display-ul şi mimă, cu braţele aduse spre piept, legănatul unui copil, pentru că între buzele subţiri ţinea un fir de aţă tocmai bun pentru a-i crea un alibi convenabil care să-i permită etalarea unor competenţe materne îndelung şi pe nedrept ignorate. E mama, păru să spună zâmbetul larg al lui Doru Banţu. Precipitat, cu o voce joasă, prevenitoare, expertul lunecă lin în abisul complicatei călduri a relaţiei sale filiale. -Da, ştiu că m-ai căutat. Nu, mamă, nu muncesc prea mult... Însă crede-mă că de data asta mă grăbesc... E ceva important, cum să nu, doar ştii... Panaite nu poate nici să respire dacă nu îmi evaluează starea de spirit în fiecare week-end... În plus, trebuie să-i prezint un raport... Mă stresează mereu, aşa este... Şi dumneata mă stresezi... Îţi aduci aminte cum mă ascundeam când eram mic?... Pentru că eram stresat... Azi m-am gândit că mi-ar plăcea să trăiesc izolat, poate la o staţie meteorologică, în Nord... Ţi-ar trimite ţie tot salariul... Da, mamă, fără femei... fără ţigări şi fără băutură. Ştiu, şi dumneata te-ai gândit tot la Polul Nord... Maria strânse nodul cu putere. Fizionomia lui Doru Banţu se transformă precum cea a lui Arnold în “Total Recall” când rămâne fără aer. Maria îl sărută lipicios pe obraz, uitând pentru o clipă de firul de aţă. -Fără femei? rîse ea... S-o crezi tu! Fără mamă?... Poate că vă întrebaţi de ce relatez discuţia telefonică dintre Doru Banţu şi bătrâna sa sau ce anume uneşte preocupările lor sentimentale, delicate, cotidiene, cu intriga poveştii mele senzaţionale pe care v-am promis-o din prima pagină; ce are în comun familia lui Doru Banţu cu afacerea asta... e timpul să o spun acum... o afacere de stat... În fine... pentru că tot veţi afla până la urmă, este bine să declar limpede de la început că există o legătură foarte importantă. În lipsa ei, ar merita mai degrabă să priviţi nişte imagini idioate cu brazi şi schiori zgâriind celuloidul edulcorat al vreunui fotograf disperat de propria lui platitudine. În lipsa ei, cartea asta ar avea un succes asemănător celui al bucătăriei vegetariene la dineurile diplomatice ale şefilor de trib canibali... Iar în al doilea rând, pentru că o metaforă, chiar fiind a unei blonde, chiar dacă nu este decât un castel de nisip construit prea aproape de ţărm, nu este o joacă de copii; ea nu înseamnă nimic dacă nu capătă consistenţa granitului şi dacă nu începe să vă obsedeze aşa cum vă obsedează, domnilor, la întoarcerea acasă din delegaţie, chitanţa astronomică uitată în buzunarul vestei, la îndemâna soţiei iubitoare, lângă cercelul pentru urechea stângă pe care îl purtaţi numai la marile sărbători inţiatice ale fecundităţii masculine! Imaginaţi-vă, deci, că mama lui Doru Banţu străbate încet un pustiu de gheaţă tăios, surrealist, translucid, şi îşi ţine celularul la tâmplă. Deşi dezlănţuită, natura ostilă nu se poate opune fluxului neîntrerupt de energie pozitivă luminându-i tenacei doamne, în egală măsură, şi ochii scrutători şi cuvintele ferme. -Să îţi speli ciorapii... Încălzeşte-ţi, nu mânca direct din frigider... Vezi că ţi-am cumpărat trei cămăşi albe... Să vii să le iei... Şi nu mai munci atât! Nenorociţii ăia de la EUROEST te exploatează. Alţii câştigă mii de dolari... Au maşini ca lumea... Şi nu au capacitatea ta... Nu au ideile tale... Îmbracă-te bine, ninge de vreo două ore şi nu se mai poate circula pe Magheru... Preşedintele Esculescu a anunţat că nu pot fi scoase plugurile, că nu mai e motorină. Au consumat-o alergând după urşi polari, prin oraş... Eu pe ăştia nu îi mai votez... Ţi-am spus de o mie de ori să îţi iei lanţurile din garaj de la taică-tu... ramolitul oricum nu iese cu rabla pe vremea asta... Vreau să fiu liniştită în ce te priveşte... Ai grijă, să nu faci vreun accident... Mama se îndepărtează până când se mai vede doar ca un punct, ca o mogâldeaţă, dar vocea ei se aude în continuare la fel de puternică şi de aspră. -Şi dacă vii mâine la cafea... Ar trebui să vii, că am şi eu să-ţi spun nişte lucruri... Nu uita să-mi cumperi ceai de fructe, apă plată şi apă minerală. Că iar curge neagră pe ţeavă... Te rugasem şi de un cuţit de vânătoare şi de rachete de semnalizare... O duzină. Şi o barcă pneumatică. Cum, de ce? Până la urmă o să vină şi primăvara, nu crezi?... Să nu spui că nu-mi poţi face rost... În spatele mamei, din ce în ce mai aproape, urşii polari aruncă pe nări fuioare de aburi care îngheaţă instantaneu pe hanoracul femeii. Fiarele o atacă fulgerător şi, după o scurtă şi aprigă luptă, îi rup gâtul şi o devoră. Muzica lui Vivaldi acoperă scena sub o cascadă optimistă de armonii inspirate. Doru Banţu închise telefonul, îngrijorat. Se roti lent în jurul Mariei. Aceleaşi legi dintotdeauna ale fizicii, mecanicii, termodinamicii şi ale chimiei de cuplu, implacabile, o obligau pe brunetă să îi aranjeze costumul, pigulind din când în când câte o scamă invizibilă. -Nu-mi place vocea ei, mărturisi fiul exploratoarei nordice... O fi bolnavă... Mi-a zis să trec şi pe la tata, să iau lanţurile... Oare de ce insistă? Precis că se simte vinovată, îmi ascunde ceva... De parcă ramolitul ar fi aşa de prietenos şi de darnic... I-o fi scris el despre lanţuri? Ştiai că îşi scriu în fiecare zi? Deşi stau pe aceeaşi stradă... -Şi tu nu vrei să treci?... Când îmi faci cunoştinţă cu mama ta? Mâine?... Nu am întâlnit-o niciodată... Facem un tur pe la amândoi, facem cunoştinţă, ne dezvoltăm relaţiile sociale, se arătă interesată Maria. Dar Maria nu îşi putea ascunde faţă de expertul în resurse umane Doru Banţu intenţiile secrete, căci brunetele, se ştie, sunt cele mai neinspirate actriţe... Bărbatul simţi, deci, că partenera sa clocoteşte de gânduri matrimoniale... -De ce să vă întâlniţi? deveni el brusc nervos, sensibil, ba chiar alergic la performanţele ei artistice atât de mediocre (aveţi dreptate, nu prea poţi să spui “performanţe mediocre”, e un non-sens, dar din asta se hrăneşte întreaga literatură a ţărilor central şi est-europene). Îţi plac aşa de mult lanţurile antiderapante, care îţi asigură maximum de protecţie pe timp de iarnă? Te amuză o asemenea simbolistică vulgară? se dezlănţui apoteotic expertul, puţin răguşit din cauza nodului strâns prea tare al cravatei. -Ce-ţi veni? întrebă Maria. De data aceasta mirarea femeii era sinceră dar Doru Banţu nu răspunse, părând că nu a auzit întrebarea. Aşeză pedant o husă apoi colţul unei reviste din bibliotecă. Privi cu atenţie împrejur, verifică totul cu minuţie; însă figura lui continua să exprime o uşoară nemulţumire. O nelinişte... Neliniştea omului modern în pragul descoperirii unui adevăr clasic. Neliniştea pentru care atunci când, în sfârşit, ne-am privit în ochi, am înţeles că în viaţa mea a venit momentul împlinirii. Poate că îşi uitase doar scurta iritare deoarece, dezinhibat, şi-o exprimase (aşa cred că ar comenta psihologii această secvenţă). Dar vouă nu vi se pare bizar? Parcă pentru a prelungi clipa de indecizie, Doru Banţu luă câteva hârtii de pe birou, din teancul perfect despre care v-am vorbit, apoi şi le îndesă în buzunarul interior al sacoului. Mecanic, extrase o mică oglindă în care se privi critic şi îşi aşeză o şuviţă rebelă de păr, imitându-l inconştient pe David Berkowitz, dacă sunteţi în temă. -De ce faci asta? Mă auzi?... -Ceva nu este în regulă. Poate părul... După ce fac dragoste simt o nevoie acută de ordine... Mă încearcă o anumită teamă că lucrurile îmi scapă de sub control... Din cauza tahicardiei, a ritmului sincopat... mormăi Doru Banţu. -Eşti nebun?... Nu la asta mă refeream. De ce îi ascunzi că ai pe cineva, că nu mai eşti numai al ei? Crezi că o să căpieze de gelozie? Oricum, o cunosc... este o ursoaică posesivă şi urâcioasă! -Oh, nu o cunoşti. Sigur că nu este aşa! Este neposesivă şi tandră. Vorbesc despre Mama Panda, bătrâna mea. Exploratoarea. Mâine, ca să te conving, că tot e duminică şi e sărbătoare, când ieşi din gardă mergem să bem o cafea împreună. Vom trece să împrumutăm şi lanţurile şi să-l vedem şi pe tata... Nu-i departe, stă... -Pe-aceeaşi stradă?... Mincinosule! Fă ceva să te cred! Doru Banţu stinse lumina.