Capitolul trei: 18.30 Maşina lui Doru Banţu, o Dacie sau ceva asemănător, scârţâia din toate încheieturile în viscolul cumplit care bântuia bulevardele pustii ale Bucureştilor. Cândva, chiar dacă autoarea lor nu şi-a propus nicio clipă o meditaţie pe această temă, fiind prea puţin familiarizată cu istoria sinuciderilor colective, poate că rândurile acestea vor sta mărturie a cumplitei erori pe care au făcut-o gulerele albe când s-au retras în automobile ca, odinioară, omul îmblănit în peşteri. Ca elefanţii, înainte de dispariţie, în adâncul de nepătruns al junglei virgine. Ca balenele în apele puţin adânci ale fiordurilor nordice. M-am întrebat întotdeauna dacă gestul lor înseamnă un protest, un refuz al realităţii, devenită brusc prea apăsătoare, sau o acceptare a ei şi a singurei certitudini a mamiferelor nobile şi cu creierul dezvoltat peste măsură: conştiinţa inutilităţii participării la fenomenele care o mistuie, mai degrabă magnetice decât spirituale. Acolo, în peşteri, sub sicomori sau pe plaja umezită de ultimele valuri ale refluxului, în automobilul lipsit de confort, sufletele fiinţelor pe cale de dispariţie, enumerate aici, par să-şi găsească alinarea. În cazul oamenilor, iluzia conectării la univers este administrată ca un drog de aparatul de radio, mai ales când pe toate posturile se difuzează capodopera lui Vivaldi, considerată de psihoterapeuţi ca fiind liniştitoare. Balenele se delectează cu ţipetele isterice ale activiştilor de la Green Peace, nu cu mult diferite de muzica în discuţie. Iar elefanţii, probabil, îşi cuplează trompele, sensibilele lor organe tactile, la reţeaua putredă a rădăcinilor multiseculare, vibrând în ritmul asalturilor înfometatelor termite. De fapt această funestă opţiune, după modesta mea opinie, lasă scena deschisă veleitarilor pedeştri de tot felul şi care populează inutil şi accidental planeta, mormăind după primul colţ, gata să înghită lacomi, felie după felie, tortul apartenenţei la universul abia schiţat dintr-un lut foarte moale - o promisiune abandonată iresponsabil în mâinile unui olar lipsit de inspiraţie. Şi ăştia o fac cu poftă, credeţi-mă, mânjindu-şi boturile cu delicatese şi obligându-te să salivezi poate pentru ultima oară, în timp ce al tău este legat cu bandă adezivă. Tot ce poţi să faci este să te întrebi uimit de ce dracu’ nu este invers. Mă înşel, oare? Nu vă agitaţi, este doar una dintre nenumăratele interogaţii care nu de la voi îşi aşteaptă răspunsul. Lăsaţi-o baltă, căci dacă mă gândesc bine aş fi vrut să vorbesc despre o altă invenţie nenorocită, aşa-numitele telefoane mobile. O altă formă de alienare. Dar ce altceva aş fi putut spune? Când rememorez întâmplările din seara aceea de sâmbătă, ideile mele devin suspect de previzibile. Scaunele autoturismului lui Doru Banţu erau acoperite cu blănuri. Împrejur ningea îmblănit. Maria abia se vedea din blană, ca un eschimos ascuns în fundul unei sănii, visând la slănina de focă. În timp ce motorul continua să schiaune, supraturat, să tuşească şi să pârâie, Doru Banţu conducea şi vorbea la telefonul celular. -Cum, ce se aude? Sunt acasă, râjnesc cafeaua... Da... E mai ieftină decât la cutie. Trebuie să fiu nebun să traversez acum oraşul fără lanţuri antiderapante... Vreau să demisionez. Mă însor poimâine... Dar tot pe tine te iubesc, că plăteşti bine... Trebuie doar să ai răbdare... -Lasă, ştiu că ţi-a închis. Ce voia şeful? întrebă Maria. -Să nu rămân cu tine în noaptea asta la spital. Zice că e periculos acolo... că miroase a mort... şi că el nu pleacă de la birou până când nu vorbim despre ultimul nostru contract pe anul ăsta. -Nu-i nimic, nici nu trebuie să rămâi cu mine... O să fie o gardă grea... Afurisită... Bestială... Însângerată... Aşa e-n week-end, o ştii de-acuma... Sper doar să nu mă minţi. Nu poţi să faci una ca asta, nu-i aşa?... Nu aţi pus-o, cumva, de vreun chef? -Eu şi colegii mei?... Singura lor distracţie sunt jocurile pe calculator. DUNE... Ei spun că îi inspiră... Se joacă şi mă pun pe mine să le rezolv treburile murdare. Nu se bea la birou... Nu e ciudat?... O să cer o mărire de salariu... -Eşti prea conştiincios, remarcă Maria. Eşti stresat... Fă ceva nebunesc. Găseşte-ţi alt serviciu... Unul normal... Hei, ai grijă, mi se pare că patinează... * Cu farurile şi plafoniera aprinse, automobilul lui Doru Banţu... sau ce era... nava lui spaţială... se rostogolea prin zăpadă. Dragi cititori... (Vă spun astfel folosind şi eu un clişeu nevinovat, exersat îndelung de profesioniştii ficţiunilor evazive, menite să vă alimenteze dispreţul faţă de marile suferinţe ale omenirii, nu pentru că aş nutri pentru voi sentimente creştine, budiste sau musulmane, ci pentru că vă compătimesc gândindu-mă la uriaşa încercare căreia veţi fi nevoiţi să-i supravieţuiţi.) Vă avertizez că de acum încolo nu voi mai folosi italicele pentru a arăta cum cea mai concretă, prostească şi dureroasă realitate se transformă, datorită harului povestitorului (povestitoarei), în imagini pline de sens, memorabile şi încărcate de poezie. Ca să fiu sinceră până la capăt, trebuie să mărturisesc că eu nici nu prea cred în existenţa unui asemenea har, o iluzie mai degrabă a brunetelor anemice şi debile decât a energicelor blonde, veşnic ancorate în solul ferm al coşmarului cotidian. Ceea ce cred eu, de fapt, este că o dată la zece mii de ani realitatea însăşi are această capacitate de a se substitui gândirii şi imaginaţiei umane. Nu poţi să ştii dacă nu cumva soarta a ales tocmai clipa aceasta pentru a construi pentru tine... numai pentru tine... fabuloasa metaforă, aşa cum nu poţi să ştii de ce tocmai ţie ţi s-a zdrobit de ţeastă ghiveciul cu muşcate lansat de la ultimul etaj al blocului în care se află sediul agenţiei Loto-Pronosport, unde te duceai să-ţi ridici câştigul de un milion de dolari. Automobilul lui Doru Banţu părea uşor ca o minge, ca o sferă plină cu heliu. Prin parbriz se zăreau două fiinţe cu blănuri albe, încâlcite, ca doi îngeri polari. Ningea înfiorător. E clar? Dacă nu aş fi făcut promisiunea de mai sus probabil că aş fi scris aceste cuvinte cu italice. Apoi, brusc... ...Frânele scrâşnesc neputincioase şi maşina derapează. Trans-sexualii, surprinşi de autoturismul care agaţă bordura trotuarului, se feresc în ultima clipă, se împiedică lent, alunecă, scapă Motorola. Staţia radio pluteşte prin aerul dens... condens... condensat... comprimat din cauza fulgilor enormi. Se aude vocea lui Doru Banţu fredonând ceva din Vivaldi. Scenă ireală, imponderabilitate, vis abisal. -Domnu’ maior, noi ne facem datoria şi cetăţenii ăştia ne omoară! strigă surprins trans-sexualul care răspundea la apelativul Nelu... transfigurat... deşi până atunci se deplasase calm. Atent să nu alunece, ca orice pedestru convenţional supus legii gravitaţiei şi care nu avea altceva mai bun de făcut decât să-şi păstreze echilibrul pe trotuarele primejdioase din capitala deja acoperită de uriaşele troiene purificatoare. -Omoară pe mă-sa!... Îi arestez! Îi înec în omăt!... Ia-le numărul! se autosesiză la rândul său maiorul. -L-am luat. Apropo, ştiţi bancul cu omătul? întrebă subalternul în timp ce îşi regăsea poziţia verticală, sprijinindu-se de o maşină parcată pe trotuar. -De unde să-l ştiu? -Aveţi dreptate, nu aveţi de unde... L-am citit într-un roman al marelui scriitor armean de origine română Şteman Carafanian, din Brazilia. Vi-l spun eu... Mă scuzaţi, să trăiţi, o măt pe fu-ta! scăpă Nelu, a cărui faţă şi aşa pocită se strâmbă de râs, ca o mască de pe frontispiciul Teatrului Naţional... -Băi Nelule, e bun de tot! conveni maiorul izbucnind şi el în hohote din ce în ce mai deplasate în raport cu situaţia lor serioasă şi bizară. Cum se cheamă cartea asta? Poate o găsesc la biblioteca unităţii... Şi de ce citeşti tu asemenea cărţi? -“Frivolitatea acordeonistului de cursă lungă”... Păi... vreau, tare aş vrea să-l cunosc pe autor... Să-l înţeleg... Ţine mâine la Casa Armatei o importantă conferinţă despre cultură... -Despre cultură... Râseră din nou amândoi însă lui Nelu râsul îi îngheţă pe buze: recunoscuse brusc, în maşina de care se sprijinise, trăsăturile inconfundabile ale anomaliei care anunţă petrecerea, chiar sub ochii vigilenţi ai organului, a unor fapte ascunse, probabil ilegale, având de data asta caracteristicile vehiculului folosit la arestarea domnului Lee. Automobilul era parcat pe trotuar, exact în faţa restaurantului Goumang. La urma-urmei este redundant şi chiar pleonastic să spun că trans-sexualii se comportau neregulamentar dar nu este greu de înţeles de ce reacţiile lor erau desincronizate, necivilizate, brutale. Între mahalaua lui Doru Banţu şi restaurantul Goumang este o distanţă atât de mare încât, oricât de bine instruiţi ar fi fost cei doi infanterişti, marşul lor prin zăpadă îi adusese într-o stare accentuată de epuizare fizică şi nervoasă. Iar între vitrinele mari, bogate, ale restaurantului, împodobite cu lanterne roşii de hârtie cerată (purtând desenate stele şi dragoni) şi firma albastră a poliţiei capitalei, care le fluturase în seara aceea morganatic prin faţa ochilor în momentele de deznădejde, ca o promisiune a păcii, odihnei şi a altor recompense de cazarmă, este o diferenţă de la cer la pământ. -Şefu’, nu-i asta maşina de la Servicii? -Asta e! Oare ce caută aici?... Mie îmi pute ceva! Maiorul se apropie de vitrină şi o şterse cu podul palmei apoi îşi lipi faţa de geam, nasul vânăt, bărbia rasă sub piele. Ar fi semănat izbitor cu Gene Hackman în “Filiera” dacă între cele două figuri justiţiare nu s-ar fi ridicat bariera insurmontabilă a fardului gros şi a rimelului de proastă calitate. În interiorul ceţos, plin de fum de ţigare, maiorul văzu câteva mese ocupate. Clienţii savurau mâncăruri exotice, cuiburi de plante glazurate, sosuri aburinde în boluri mici, băuturi. Luptătorii de la trupele speciale şi şoferul surdo-mut de la casa de copii îşi lingeau degetele înmuiate prin castroane şi se duelau comic cu chops-sticks-urile inutile. Domnul Lee discuta cu Bărbatul Necunoscut într-un separeu. Lampa de pe masă lumina numai figura domnului Lee, în timp ce Bărbatului Necunoscut nu i se vedeau decât buzele şi bărbia voluntară, care păreau un crochiu din humă nefinisat, un studiu al formelor craniului uman exact aşa cum este el, adică lipsit de personalitate. * În clipa aceea, lăsând toate magnetofoanele pe “Record”, mi-am pus pe umeri scurta de nutrie şi am părăsit maşina specială a Agenţiei. Maşina asta este încărcată cu tehnologie de ascultare ca un brad de Crăciun cu lumânărici colorate şi artificii umede... Umede... Este uriaşă, este mai mult decât un banal vehicul, este un adevărat vagon de Intercity, datorită dimensiunilor dar şi pentru că, atunci când opreşte în staţie... în gară, o face numai pentru a-ţi schimba destinul ce părea anchilozat în pânza de păianjen a nenumăratelor tale păcate. Este destul să vorbeşti în somn, să cânţi în baie sau să te joci singur, desenând umbre chinezeşti pe pereţi, că imediat complicatele ei aparate de bord vor semnaliza deviaţia ta comportamentală ca pe un factor de risc la adresa stabilităţii democraţiei noastre sălbatice. Aveţi frisoane? Aţi auzit chemarea: “Poftiţi în vagoane”? E deja prea târziu ca să vă mai luaţi tălpăşiţa în taină, cu rata. Sunt sigură că vă închipuiţi că exagerez. Dar ia gândiţi-vă, nu tot voi sunteţi cei care credeţi că, după fiecare iarnă, urmează o primăvară? Am făcut, deci, câţiva paşi sportivi în cizmuliţele mele cu toc cui şi am intrat în lobby-ul hotelului Lido zâmbind devastator, sclipitor, feeric, astfel încât uriaşele candelabre de cristal, cu peste o sută de becuri fiecare, s-au stins până la intensitatea unor licurici aflaţi într-o stare gravă de inaniţie. Recepţionerul, o mumie, îşi pierdu instantaneu orice speranţă de a mai fi scos vreodată din bandaje. Am confiscat ziarele şi revistele colorate ca testul Luscher, destinate terapiei clienţilor hotelului, oricum adăpostiţi deja, pentru a-şi calma nervii... nervii lor... hibernali... prin cotloanele obscure, cu damf de Johnny Walker şi Johnny Winter, ale bordeiului de lux şi le-am îngrămădit în geanta mea suficient de mare pentru a adăposti la nevoie întreaga garderobă a regretatei prinţese Diana. Limuzina de serviciu a hotelului se dovedi şi ea a fi pregătită de croazieră. În numai zece minute devenisem o modestă colaboratoare a reţelei de difuzare a presei şi îmi exercitam meseria de ocazie în holul Spitalului de urgenţă, aşteptând calmă solicitarea destinului. A fost un ordin la mijloc. A fost un ordin venit de foarte sus, dacă puteţi accepta ideea că mai există o asemenea autoritate, capabilă să intervină exact atunci când serul picură în vena condamnatului, transformând amestecul letal de cloruri într-o substanţă tonifiantă. * -Situaţia foarte grava, contra cronometru, spuse domnul Lee în aceeaşi cea mai bună limbă română stricată pe care o poţi auzi în pieţele de en-gros, scoţând agitat din buzunar câteva coli împăturite şi oferindu-i-le peste masă Bărbatului Necunoscut. Trebui urmarire atent. -Aş gusta şi eu puţin porc cu sos dulce-acrişor... dacă se poate... zâmbi impersonal, temperând agitaţia orientală a comeseanului, Bărbatul Necunoscut sau, dacă vreţi, Persoana Oficială. -Desigur, consideră domnul Lee, regăsindu-şi calmul şi bătând din palme. Inţelegeţi? continuă el. Toate miscarile la expertul Doru Banţu este nevoie sa supravegheaza bine. Tot timpul telefon ascultat. Am acum dovada ca el cunoaste despre noi. Multe hirtii cu simboluri de la Fraţia nostru este la expert... nu stie de unde... nu stie... si poate sa analizeaza. Poate sa priţepe acţiunea de la Guvern si cu oamenii de afaţeri chinez si sa deconspira. Atunţi panica naţional si mondial. Dezastru. -Nici chiar aşa dar, într-adevăr, riscul este mare. Îl vom ţine pe Doru Banţu sub o supraveghere atentă. De altfel am luat deja aceste măsuri. Mai mult decât atât, la nevoie vom aplica planul de rezervă. Din fericire îl putem anihila destul de uşor pe expert. I-am descoperit punctele slabe... putem să-l facem să fie blând ca un mieluşel, răspunse Bărbatul Necunoscut... Când am început să relatez această istorie m-am întrebat de ce consider că ar merita să fie ea cunoscută în cele mai detaliate aspecte. Voi putea eu, o simplă amatoare, să restabilesc echilibrul, să vă fac să vedeţi dincolo de cuvinte ceea ce încearcă, folosind aceleaşi mijloace, să ascundă profesioniştii minciunii? Oamenii aceia din spatele sforilor, mult mai experimentaţi, pun laolaltă, ca şi mine, decoruri şi personaje cunoscute, le combină în vesele şi optimiste ficţiuni şi vă fac să vă simţiţi bine, să credeţi că vieţile voastre au un sens şi, mai mult decât atât, că aveţi un rol de jucat şi că mai sunt de rostit replici memorabile. Ei ştiu cum să aprindă şi să facă să pâlpâie promisiunea că aveţi ceva de câştigat. Că aveţi un punct de vedere. Pe care, desigur, îl cumpăraţi în fiecare zi de la chioşcul de ziare, de la Radio Orient, dacă nu cumva vă intră direct în minte prin sârma din ce în ce mai insensibilă a televiziunii la care creierele voastre sunt conectate, oricum mai ieftină decât o tunsoare pe lună şi ascunsă stângaci sub pălărie. Nu am găsit încă un răspuns acceptabil pentru că, probabil, nici nu există vreunul care să-mi transforme vocea (dacă aţi auzi-o, v-aţi pierde pentru totdeauna somnul de familişti onorabili în favoarea unor reverii păcătoase absolut condamnabile) într-o goarnă de alarmă pe câmpul de luptă. Şi cu toate astea, deoarece am recepţionat în zilele şi nopţile mele de salariată a Agenţiei, cuibărită moale şi caldă între magnetofoanele din Intercity, poate prea multe crâmpeie vii ale binecunoscutei voastre drame, azi îmi este aproape imposibil să le mai trec sub tăcere chiar dacă nu vă pot perfuza decât doze infime de adevăr, neletale, în speranţa că astfel materia cenuşie şi moartă a inteligenţei vă va fi irigată, în cele din urmă, măcar cu o moleculă de luciditate. Pentru mine aceasta pare să fie o nouă misiune, chiar dacă este la fel de spectaculoasă şi de emoţionantă ca mersul unei balabuste pe sârma de rufe. Totuşi nu vă lăsaţi înşelaţi de faptul că eu cred sincer că implicarea mea reprezintă un gest generos, gratuit şi artistic. Un eşec v-ar făcea să glisaţi într-o depresie fără speranţe, deplină ca iarna în care se rătăciseră, fără să ştie, actorii noştri de comedie. De aceea, pentru cei mai mulţi dintre voi bine ar fi să rămâneţi sceptici în ceea ce priveşte altruismul propriilor mele obiective! -Femei? Verdeaţa? Pietricele? Putem cumpara pe expertul? Putem ameninţa? Mai ieftin ultima soluţie... -Vom acţiona în funcţie de complexitatea situaţiei şi de necesităţi... Poate că vom face şi una şi alta... Am descoperit că Doru Banţu nu îi poate refuza niciodată nimic mamei sale... -Nemaipomenit! La fel si bravii fii chinez. Mult asemanator culturile nostru, român si chinez! se entuziasmă, aparent fără sens, domnul Lee. -La noi este un caz destul de neobişnuit dar motivat de constrângerile severe impuse de anii de dictatură, spuse Bărbatul Necunoscut. Psihologii noştri au realizat profilurile lui Doru Banţu şi al mamei sale şi au ajuns la concluzia că mama, dominată de un spirit aventurist, este întruchiparea tipologiei exploratorului nordic şi că ar fi putut deveni un om destinat să înlăture petele albe din cunoaşterea umană dacă nu ar fi fost obligată întreaga viaţă să desfăşoare activităţi minore, fără orizont, să trăiască într-un anonimat subaltern aşteptând cu răbdare vremuri mai bune. Momentul marii aventuri. -Cum spun, profil seamana la membrii Fraţie chinez si la mama chinez frustrat... -Specialiştii consideră că, pentru a fi pregătită oricând pentru o eventuală expediţie istorică, mama a sacrificat lucruri considerate sfinte de orice altă româncă. Ea a sabotat sistematic activităţile casnice şi conceptul de familie, exagerînd micile incidente... accidente... neînţelegeri... până la divorţ. Confortul ei marital a sângerat pe altarul independenţei gata de acţiune. Cu toate astea femeia s-a preocupat serios de educaţia copilului. Înţelegându-i drama, acţiunile şi reacţiile lui Doru Banţu se explică printr-un sentiment de vinovăţie. Prin servicii necondiţionate de tot felul, el pare să creadă că o ajută să îşi realizeze visul. Odată împlinit destinul mamei, expertul speră că el însuşi va fi eliberat. Îi cumpără echipamente costisitoare... Îi plăteşte chiria... De aceea, nici nu se însoară, părăsind orice iubită care se gândeşte la măritiş. Prioritatea lui este mama. În timp ce Bărbatul Necunoscut îl informa pe domnul Lee asupra subtilelor consideraţii psihologice aflate la temelia planului alternativ, de ei se apropia cu ştergarul pe mână Xi Wangmu, un chinez înalt, frumos şi puternic, pentru a lua comanda. Este, deci, timpul, dacă vi se par ciudate sau greu de înţeles ideile de mai sus, să închideţi ochii şi să treceţi de bariera cuvintelor direct în metafora pe care o construim împreună în această terifiantă... poate... într-un fel... în această oarecum terifiantă poveste. Doamna Banţu (Mama Panda) străbate întinderile albe, imaculate, îmbrăcată în ţinută de casă. Se apropie cu mâinile întinse de faldurile unei splendide aurore boreale. În spatele ei, la o distanţă apreciabilă, Doru Banţu în echipament de explorator, nebărbierit şi ars de frig, aleargă spre ea cu o hartă în mână. Traiectoria lui este din ce în ce mai dezordonată. Muzica îi învăluie în surdină din toate cele patru puncte cardinale dar este întreruptă uneori de rafalele necruţătoare ale unei furtuni de gheaţă. Urmele celor doi călători sunt acoperite de zăpadă, muzica încetează brusc şi se aud mormăiturile confuze şi ameninţătoare ale ursului alb aflat în căutarea hranei pe nesfîrşita şi neprielnica banchiză. În locul ursului polar, din neguri apare Maria. -Eu vreau porc cu sos dulce-acrişor, ceru Bărbatul Necunoscut. -Iar pentru mine, sobolan Tangshu, indică domnul Lee în meniul pe care îl deschisese cu o mână sigură. -Nu mai este nici un sobolan Tangshu, spuse Xi Wangmu, luându-şi o mină îndurerată. A ros toţi cutie si fugit la canalizarea. Dar putem sa prindem la loc, canalizarea este infundat... Domnul Lee îl privi pe Xi Wangmu cu o blândeţe ameninţătoare. -Sa prindeţi imediat si sa închideţi. Este a ţinţia oara ca fuge. Voi sancţiona la salariu tot personal... La salariu... -Am inţeles, domnul Lee, spuse Xi Wangmu, retrăgându-se umil cu spatele. -Sobolan Tangshu este bun ca si prepeliţ. Dar foarte scump, foarte rar. De aţeea nu avem prea mult! Are efect asupra musculaturii, faţe chinez puternic şi rapid. Eu foarte rapid pentru ca manânca sobolan Tangshu. Eu foarte rapid... Poate vrei sa gusti odata... îl îmbie domnul Lee pe Bărbatul Necunoscut. -Nu, mulţumesc, răspunse acesta fără urmă de emoţie. -Deţi, dumneata poate sa faţe intervenţii ca visul lui Doru Banţu sa devine realitate... continuă domnul Lee. Sa cumperi pe el cu visul... Te rog acţiune rapid. Si complex. Intimidam si cumparam in aţelasi timp, astfel investiţia mic si faţem plan functioneste cum stabilit. -Bine... Voi da imediat ordinele necesare... Împărţirea sarcinilor rămâne aceeaşi. Voi continuaţi să supravegheaţi comunitatea chineză... În pieţe, în cartiere... donatorii de sânge... Noi ne ocupăm de ameninţări şi de sabotaje. Până la rezolvarea situaţiei vom comunica la fel ca şi până acum. Echipajele noastre scanează oraşul în căutarea mesajelor Frăţiei... Dacă se întâmplă ceva nou, ele vor găsi inscripţiile şi ne vom întâlni iar aici, ca de obicei... Bărbatul Necunoscut dădu la iveală o staţie Motorola şi începu să umble la butoane. Staţia pârâi scurt şi energic. -Ecţelent! Tot aiţi... Pentru noi este un onoare. Agenţi român secret apreţiaza mult raţa Pecking si ambianţa naţional restaurant Goumang! -Desigur... răspunse Bărbatul Necunoscut. Bursucul! Bursucul! Sunt Somonul! Recepţie! * Gene Hackman îşi dezlipi figura de pe vitrina restaurantului. Ningea îngrozitor şi frigul îi obliga pe cei doi parteneri să tropăie mărunt, bătătorind zăpada lipicioasă. -E nasoală treaba, Nelule, suntem manipulaţi! îi comunică ofiţerul trans-sexual subalternului mai mic în grad. -Aţi citit pe buze, domnule maior? -Îmhî! Am învăţat asta la Băneasa... Este vorba de un complot internaţional. Şefii noştri sunt implicaţi... -Şi probitatea noastră profesională ne obligă să intervenim, chiar dacă riscăm să ne pierdem insignele de detectivi... -Ştii ce, mai du-te, băi Nelule, din nou în pizda mă-ti, cu bancurile tale tâmpite cu tot! spuse cu tristeţe maiorul, comportându-se, în ciuda acoperirii sale incomode din punctul de vedere al demnităţii profesionale, în continuare, ca un adevărat copoi... De carieră. Un copoi mare... Nedrept... Sifilitic... Turbat... (Comentariul meu? Aş vrea, într-adevăr, să fac un comentariu, desigur... Binevoitor şi trist... Despre nedreptate. Să spun că, din nefericire, nici egalitatea pe care o poate oferi o acoperire atât de radicală cum este trans-sexualitatea... mutaţiile genetice... nici lecturile din autori importanţi... nimic, de fapt, nu poate oferi tuturor poliţiştilor români un statut egal în drepturi şi îndatoriri... Un subaltern nu o să fie niciodată nimic altceva decât o cantitate neglijabilă. A cincea roată la dubiţă... O frecţie la piciorul de lemn... Un rău necesar...)