Capitolul trei: 18.30 Maşina lui Doru Banţu, o Dacie sau ceva asemănător, scârţâia din toate încheieturile în viscolul cumplit care bântuia bulevardele pustii ale Bucureştilor. Cândva, chiar dacă autoarea lor nu şi-a propus nicio clipă o meditaţie pe această temă, fiind prea puţin familiarizată cu istoria sinuciderilor colective, poate că rândurile acestea vor sta mărturie a cumplitei erori pe care au făcut-o gulerele albe când s-au retras în automobile ca, odinioară, omul îmblănit în peşteri. Ca elefanţii, înainte de dispariţie, în adâncul de nepătruns al junglei virgine. Ca balenele în apele puţin adânci ale fiordurilor nordice. M-am întrebat întotdeauna dacă gestul lor înseamnă un protest, un refuz al realităţii, devenită brusc prea apăsătoare, sau o acceptare a ei şi a singurei certitudini a mamiferelor nobile şi cu creierul dezvoltat peste măsură: conştiinţa inutilităţii participării la fenomenele care o mistuie, mai ...