Capitolul patru: 19.30 Iată că am ajuns la al patrulea capitol al relatării mele şi nu pot să nu sesizez că lipseşte ceva. O să spuneţi că fac o asemenea remarcă numai pentru a evita criticile voastre sau pentru că mă tem ca nu cumva contribuţia importantă pe care o aveţi la conturarea superbei noastre metafore, aflată deocamdată în construcţie şi având până acum doar splendoarea brută a unui şantier dezordonat (gândiţi-vă la imaginea dezolantă a materialelor aruncate de-a valma, a schelelor putrede şi a gropilor inutile pline cu varul murdar destinat pereţilor ridicaţi numai pe jumătate şi abandonaţi fără noimă în peisajul urban infestat de nenumărate alte asemenea structuri - ambiţioase, , dar imposibil de dus până la capăt în absenţa unor planuri clare, unor muncitori calificaţi şi a unor sume de bani), să nu depăşească scânteia plăpândă a propriei mele inspiraţii. O să vă imaginaţi, poate, că vreau să mă disculp pentru sărăcia mijloacelor literare care îmi stau la dispoziţie. O să credeţi că mă tem de un eşec şi că, vezi Doamne, îmi pasă. O să comentaţi cu bunăvoinţă şi ironie că va trebui, ca de obicei, să vă supuneţi minţile greu încercate unui nou efort. Probabil că nu aţi avut nicio clipă încredere în forţa imagistică a acestor pagini care au ca unică sursă de inspiraţie benzile de magnetofon cu vocile protagoniştilor dintr-un prezent amputat de amintiri sau sentimente, distilate anonim în cotidianul impersonal. De unde vin aceşti oameni şi se ating de voi, vă intersectează traiectoriile, poate încă timizi, şi apoi traversează paginile cărţii ca nişte indescifrabile semne ale unei limbi moarte? Şi cât timp voi mai putea miza pe răbdarea voastră, răbdare care ascunde cu greu neastâmpărul, setea pentru o călătorie adevărată în profunzimile spiritului uman? Dar nu cumva sunteţi în jenanta situaţie de a nu fi înţeles prea bine la ce să vă aşteptaţi? Nu cumva aţi rămas în urmă, nu cumva aţi pierdut firul povestirii? Nu cumva credeţi că v-am invitat la cofetărie, să mai stăm la o tacla? La o baclava? Eu mă refer în aceste pagini la cu totul altceva decât confraţii şi suratele mele înzestraţi cu talentul disimulării, amăgirii... pentru că sunt o blondă reală, ca macadamul pe care vă sprijiniţi palmele convinşi că pipăiţi, ca toată lumea, drumul spre stele. Eu nu îmi fac iluzii asupra stării de spirit care vă îndeamnă să răsfoiţi, iată, din nou o carte, crezând că este încă unul dintre acele subtile tratate despre nevroze, tocmai bune de citit între crize şi numite adeseori “literatură”. Nu aştept prea mult de la voi şi aş fi fericită să nu îmi cereţi nici voi ce nu se cuvine. Eu ştiu că, poate, e prea târziu pentru metafora noastră, la fel ca pentru orice altă metaforă. Pentru a deveni o parte din conştiinţa lumii ea ar avea nevoie de o descriere amănunţită a cadrului acţiunii, de o prezentare a spaţiului magic, a formulei din alchimia secretă a locului unde se întâlnesc feluritele destine, se combină, se înfruntă eliberând ideea esenţială în căutarea căreia, în alte condiţii, ar fi pornit toate celulele transparente ale minţilor voastre neliniştite de posibilitatea exprimării, în sfârşit, într-o formă explicită, a sensului superior şi dramatic al vieţii, această inutilă risipă... , dar nu cred că am la dispoziţie timpul şi talentul necesare unei asemenea construcţii. De aceea, scumpii mei, s-ar putea să-mi doresc altceva. Altceva... Ar fi suficient să deschid ochii larg, să privesc în jur şi să povestesc ceea ce văd, ce mă impresionează, ce mă inspiră, căutând o legătură între forme şi idei, între fenomene şi forfota organizată a lumii. Ar fi simplu... Ar fi frumos..., dar nu cumva abia atunci m-aş prăbuşi, m-aş rătăci în neant şi m-aş pierde? Indiferent de intenţiile mele, trebuie să mă bazez pe mijloacele sărace pe care le am la dispoziţie. Ce aş putea să fac, de exemplu, cu câteva ziare şi reviste în holul Spitalului de urgenţă, pentru a întoarce în favoarea feminităţii mele avide situaţia imposibilă a unei misiuni secrete? Dacă lucrul acesta ar fi realizabil, atunci poate că şi povestirea de faţă s-ar putea transforma într-o superbă transcriere metaforică a celui mai scurt mileniu din istoria omenirii... Ştiu însă că deocamdată lipseşte ceva din acest text, ceva spumos şi cu gust interesant, poate frivol sau poate tragic, dar tocmai de aceea v-am şi luat cu mine până aici. Fără voi, fără frustrarea voastră mocnită, pasivă, nimeni nu ar mai putea admira tabloul complet al marelui dezastru pe care îl traversăm împreună literă după literă. Am spus Spitalul de urgenţă, parcă... Vă amintiţi că îmi instalasem în holul de la intrare punctul de observaţie, împrăştiind pe o masă cu tăblia scorojită maculatura confiscată de la Lido? Nu v-am spus încă? M-aţi identificat? Sunt doamna îmbrăcată cu o scurtă din blană de nutrie / domnişoara / iepuraşul / ursuleţul / puştoaica / tânăra distinsă, extrem de provocatoare, tunsă foarte scurt, lăsând la vedere gâtul alb, gol, împodobit cu un mic tatuaj. Este evident că locul meu nu este aici. De jur împrejur sunt amestecate de-a valma detaliile unei lumi panicate, freamătă strania combinaţie dintre raţionalitatea existenţei şi saltul în neant al victimelor ei. Agitaţie, stare de şoc, corpuri însângerate pe tărgi metalice, greoaie, trase sau împinse de bătrâni în halate albe. Într-un colţ, o ţigancă între două vârste, îmbrăcată într-o rochie de mireasă cu poalele rupte, bea inexpresivă ceai fierbinte dintr-un termos şi se frige. Termosul nu are dop. Mai mulţi proletari români şi chinezi, cu mânecile suflecate pentru donarea de sânge, se împing la un ghişeu. Un operator de la GrosTV filmează. Uşa se deschide brusc. Intră, cu blănurile în dezordine, Maria şi Doru Banţu. Maria apucă imediat o targă pe care se zbate între viaţă şi moarte un copil gol, foarte... foarte... foarte alb. Apoi nu se mai zbate. Doru Banţu îmi aruncă intrigat o privire şi îmi zâmbeşte. Oare nu m-am grăbit? Aş vrea să mă ascund undeva, dar este prea târziu. Povestea a început deja... metafora noastră... iar personajele ei îşi vor juca rolurile până la capăt... Maria strigă deşi, surprinzător, în spital este o linişte de gheaţă. -Ah, am întârziat!... O să am probleme la raportul de gardă, dar am să le spun că am avut un accident şi că ne-am împotmolit în zăpadă... Du-te, te mai sun eu pe celular! Femeia pleacă de-a lungul unui coridor, împingând targa. GrosTV filmează. Doru Banţu se apropie de masa cu ziare. Pe un zid, un chinez ochelarist scrie cu cărbune: “Muie DINAMO”. Un titlu enorm umple prima pagină a publicaţiilor: “ÎN ŞEDINŢA DE IERI ŞEFUL GUVERNULUI A ARĂTAT UN OPTIMISM MODERAT CU PRIVIRE LA CELE 100.000 DE NOI LOCURI DE MUNCĂ PROMISE ÎN ZOOTEHNIE”. Şi, cu litere mai mici: “CEA DE-A DOUA EXPEDIŢIE ROMÂNEASCĂ LA POLUL NORD S-A ÎMPOTMOLIT”. Doru Banţu se apleacă la urechea mea, confidenţial. Genunchii îmi tremură. Chinezul termină de scris inscripţia şi face unele corecturi absolut necesare. Este omul domnului Lee, trimis aici să mă supravegheze. Ştiu asta pentru că lucrez în Intercity, de unde toţi sunt, la rândul lor, supravegheaţi. Afară, în crivăţul infernal, cei doi trans-sexuali patrulează pe trotuarele acoperite de troiene şi paşii îi duc fără voie în mijlocul aventurii. Bărbatul Necunoscut părăseşte restaurantul Goumang însoţit de agenţii trupelor speciale şi demarează spre clădirea întunecată a Guvernului. Xi Wangmu prinde cei câţiva şobolani Tangshu evadaţi în canalizarea înfundată şi îi închide într-o cutie metalică, cu găuri pentru aer, prin care micile animale îl privesc calm, cu ochii sclipind de inteligenţă. -Ce se întâmplă aici? De ce e agitaţia asta? A fost un accident? E ca în serialul ăla american, cu doctori... De ce se filmează? mă întreabă Doru Banţu. Găsesc suficientă putere să îi răspund degajat măcar la prima întrebare, cu naturaleţea pe care mi-o dă statutul meu de blondă fatală. Adică uşor ironic, punctând sarcastic cu o ridicare de sprânceană interpelarea plăcută , dar prea directă a bărbatului. -Ăştia de la GrosTV nu scapă nici o ocazie, şoptesc. Îi plăteşte în dolari, ştii... Adună imagini proaspete pentru sărbători... Înregistrează tot... Lucruri inedite, accidente fatale sau doar ieşite din tipar. Eu însă nu prea cred în accidente... Există o logică. Trebuie să ne construim o viziune de ansamblu, dacă vrem să nu fim şocaţi de scenele spectaculoase ale cinematografiei de garsonieră. Agitaţia asta e permanentă, aşa este viaţa, oamenii urmează un program normal, plin de acţiune, de evenimente care au o semnificaţie subtilă, un alt sens decât cel aparent... Acum, de exemplu, când totul pare un haos, cei mai mulţi pacienţi sunt doar transferaţi de sus, jos, de la o secţie la alta. De aceea sunt atât de multe tărgi pe coridoarele principale... secundare... Au servit masa de seară şi se pregătesc de culcare... săracii! Agentul termic nu urcă şi pacienţii sunt mutaţi la parter, unde este mai cald. Nu mă pot abţine să nu introduc o notă critică în comentariul meu, dar de data asta fără cuvinte, ci doar privind elocvent după Maria. -Prietena ta e de gardă? -E sora mea! zâmbeşte Doru Banţu, surprins de sinceritatea care mi se citeşte în ochi... Sora mea medicală... Lucrezi aici în fiecare seară? îşi începe el aplicarea chestionarului. E un spaţiu foarte dur. Şeful meu spune că miroase a mort. Nici ţie nu-ţi face prea bine, mi se pare că în preajma suferinţei umane ai căpătat deja o adevărată filozofie a derizoriului. Cum de nu te-am observat până azi? -Sunt doar de curând în branşă, fentez eu, nu fără a-i întinde, la propriu, o mână de ajutor. Mă cheamă Ana... Ipătescu, îi spun la repezeală, în lipsa unor informaţii mai solide cu privire la galeria româncelor celebre (scurt: deh, şcoala!). Doru Banţu nu pare surprins. Intuiesc că starea lui de spirit, asemănătoare cu a altor douăzeci de milioane de conaţionali, îi permite să înghită orice chiar dacă îngurgitarea nu este urmată în mod obligatoriu şi de digestie. În timp ce îmi răspunde îmi fac la repezeală socotelile. Misiunea mea este să întârzii cât mai mult întâlnirea dintre Doru Banţu şi ceilalţi experţi ai firmei EUROEST, pentru a da timp elaborării unor decizii corecte la nivel înalt. Mai mult, trebuie să îl orientez, dacă se poate, pe o pistă falsă. Pare uşor. Expertul se arată mult mai interesat de persoana mea decât de obligaţiile sale profesionale iar în ceea ce priveşte cea de-a doua parte a sarcinii ştiţi şi voi că ne mişcăm cu toţii într-o direcţie greşită încă de la impactul absurd al planetei noastre cu asteroidul care a transformat Pământul dintr-un ocean fierbinte într-o carapace crăpată, lăsând să iasă la suprafaţă fiinţele telurice născute din somnul cosmic al raţiunii. Cel puţin aşa văd eu lucrurile şi credeţi-mă că am acces la cele mai secrete şi primejdioase rapoarte, dar evident că nu trebuie să îi subapreciez expertului nici cinismul, nici motivaţia, nici spiritul de observaţie. Nenumăratele cazuri rezolvate îl recomandă pe bărbatul din faţa mea ca pe o ţintă greu de manipulat. Se pare totuşi că am lungit prea mult această pauză. Doru Banţu îmi ţine în continuare mâna, devenită indecent de fierbinte şi de catifelată. -Doru. Doru Banţu. Expert în resurse umane, şeanconerizează el. Îşi retrage degetele, arătându-mi titlurile din ziare, pe care încerc să le descifrez şi eu, dar după ce am plonjat în pupilele lui cititul se dovedeşte a fi o experienţă traumatizantă, de parcă tocmai aş fi sudat fără ochelari de protecţie. -Oricum, m-am prins, treaba cu căldura e o glumă. Ca şi chestia asta cu locurile de muncă... Eu nu cred decât în expediţia de la Polul Nord... Sunt destul de anemice bancurile ziariştilor în preajma sărbătorilor de iarnă... continuă Doru Banţu. Îmi dau seama într-o fracţiune de secundă că aproape toate coordonatele micii noastre partide de şah, considerându-mă pe mine însămi doar un biet pion refuzând sacrificiul, sunt etalate pe masa de joc şi că, dacă aţi fi nişte jucători încercaţi, redutabili, ne-am afla deja în punctul culminant..., dar slavă Domnului... Nu este cazul. Putem să ieşim din cercul acesta prea strâmt păşind, pur şi simplu, alături, ca şi cum nu am făcea parte din povestire. Îmi trebuie doar o nouă frază şi încă una şi, la momentul potrivit, un cuvânt magic. Abracadabra. Sternokleidomastoidian. Sesam, deschide-te. Însă, aşa cum uneori sunt deosebit de inspirată, la fel de greu reuşesc în momentul de faţă să aprind vreo scânteie de inteligenţă în întunericul care mi se aşterne în creier. Dacă ar fi să împuşc vreo idee, ar trebui să folosesc trasoare. Rămâne pe altă dată... Doru Banţu observă mireasa şi îi face în glumă cu ochiul. Mireasa îi zâmbeşte lat şi îşi aranjează cu stângăcie voalul apoi soarbe delicat, din nou, din termos. Se frige iar. GrosTV mai trage un cadru şi se apropie de ea pentru un interviu. Mireasa îl scuipă pe operator, care râde şi se şterge de salivă. Un proletar vorbeşte la o staţie Motorola. Nici mie şi nici lui Doru Banţu nu ni se pare ceva neobişnuit. Asta înseamnă că avem multe în comun, ceea ce îmi permite să rămân în continuare ingenuă, naivă, sinceră, simplă... -Să ştii că totul e adevărat. Vrei să te convingi? Vrei un ziar? Vrei să te informezi? Astăzi nu te costă nimic, eşti primul meu client. -Vreau să mă conving, desigur... râde Doru Banţu în timp ce îmi face radiografia. Îmi plac realităţile mici şi palpabile... Ştii, nu prea am ieşit în ultimele zile. Şi nu am nici televizor acasă. De obicei îmi face mama un rezumat al evenimentelor, la telefon... Ea e mereu la curent. Şi, dacă tot e gratis, aş mai vrea şi o cafea fierbinte. Sau un ceai... Am multe necesităţi nesatisfăcute. Mi se pare mie sau a luat iniţiativa? Raza radioactivă care îi porneşte din ochi îmi paralizează orice intenţie de a opune rezistenţă. De altfel, planul meu includea şi această mică încurcătură sentimentală. Mică, am spus? Se vede, prieteni, că esenţa pasiunii stă tocmai în pierderea simţului proporţiilor. La fel ca în cazul marilor opere literare. Îi vorbesc de parcă ne-am cunoaşte de un veac, deşi nu am stat faţă în faţă decât câteva minute. -Vino cu mine. Ştiu un loc unde un om atât de retras ca tine poate obţine tot ce-şi doreşte. Oricum, ascultă ce-ţi spun, nu aici se va întâmpla ceva în seara asta... Sună ca o promisiune. Observ cu coada ochiului cum mireasa întinde amabilă termosul către Doru Banţu, dar bărbatul, intenţionat, o ignoră. Sau aşa îmi place să cred. Zâmbetul miresei se îngustează. Iau la întâmplare câteva ziare de pe masă şi i le ofer expertului iar acesta le împătureşte şi le introduce în buzunarul interior al hainei de blană. Ne îndreptăm către ieşire. Sună telefonul mobil. Al lui, pentru că eu nu am purtat niciodată asupra mea o maşinărie atât de ingrată. Desigur, din motive profesionale. Mireasa strigă după noi: -Crăpa-ţi-ar fierea, gagiule! Ai dracului mai sunteţi voi, intelectualii, credeţi că puteţi să umblaţi cu nasul pe sus! Băi, fraiere, eu sunt fată mare, nu ca asta! În timp ce Doru Banţu răspunde la telefon, închid ochii şi parcă văd cadranele colorate din Intercity semnalizând nori negri în spaţiul democraţiei româneşti. Mă gândesc fără sens că, probabil, continuă să ningă în toată ţara. -Cine eşti? mârâie Doru Banţu. Un binevoitor? Spui că e periculos fără lanţuri antiderapante? Măi, labagiule, lucrezi la Primărie? -S-a întâmplat ceva? îl întreb. -Ăştia de la deszăpezire, Serviciile... Am impresia că îmi ascultă telefonul... Proletarii se reped în tăcere ca lupii, ca urşii, ca membrii Academiei asupra indemnizaţiei de şedinţă şi se servesc cu ziarele lăsate de mine pe masa scorojită... Încep imediat să le răsfoiască, avizi de informaţii. Pe măsură ce parcurg principalele articole, din piepturi le creşte un murmur surd, de indignare româno-chineză. Pictorul mural a dispărut, fiind luat de braţ cu fermitate evidentă de un tânăr cu ochelari negri şi condus afară. Prin uşa întredeschisă se zăreşte girofarul unei maşini. Ar putea fi o maşină de poliţie. GrosTV filmează inscripţia. Un bătrân în halat alb apărut ca din senin o freacă de zor cu o perie şi face mult praf. Mişcările îi sunt lascive, provocatoare, asemănătoare cu ale unei strip-teuse ajunsă la apogeul carierei. Eu şi bărbatul visurilor mele ieşim împreună în iarnă iar blănurile noastre se freacă discret şi se încarcă de electricitate statică.