Capitolul cinci: 20.00 Imaginaţi-vă un birou. Nu este prea greu să faceţi asta, nu-i mare lucru, nu-i aşa? Că, doar, birourile vă sunt familiare ca nişte utere de rezervă, proteguitoare, în care vă ascundeţi de dimineaţa până seara (vă cred că nu aţi vrut să vă naşteţi în această lume!), le populaţi, le încingeţi cu respiraţia voastră obosită până când, într-o bună zi, păşiţi tiptil în eternitate!... Bibliorafturile stivuite într-un colţ, tăbliile lustruite de coatele angajaţilor, mârâitul practicat îndelung - cu straturile lui mâloase, cu semnificaţii arheologice, cu încriptări istorice, înăbuşite -, crăpând pe alocuri tencuiala, pentru a se cuibări, veşnic la pândă... Telefoanele prăfuite, cutiile cu agrafe. Hărţile, plannerele, panourile de afişaj, calendarele cu imagini însorite din continente despre care nu poate afirma nimeni cu siguranţă că sunt reale. Lucruri ambarasante, rele, care vă oprimă. Durerea în şale. Scaunul şubred în cur. Tăbliţa de pe uşa şefului... Aţi dori, probabil, să o distrugeţi cu violenţă, ştiţi că sunteţi capabili, dar vă mulţumiţi să o frecaţi cu o fâşie de piele de căprioară, zâmbind cald, în fiecare zi, pentru a sublinia faptul indiscutabil că obedienţa voastră a atins cote inaccesibile pentru ceilalţi... Ei, bine... Şi acum imaginaţi-vă un alt birou. Ştiu, nu o să obţineţi mare lucru nici la această încercare. Pentru atingerea vreunei performanţe, cât de mică, este nevoie de efort, de un antrenament epuizant, de renunţări inacceptabile... Şi acum mai imaginaţi-vă unul, complet diferit de primele două. Sunteţi pe-aproape? Căci iată ce văd eu: o singură cameră enormă, o enclavă de linişte şi fericire organizaţională, curată şi prietenoasă, vizuina unor animale de pradă sătule, pregătită pentru siestă, proiectată aproape artistic, un spaţiu cu trăsături de unicat balcanic, un cuib misterios şi moale, un alcov al ideilor scumpe, al viselor urbane celor mai indecente, al descoperirilor interzise... Spun asta din cauza statuetelor de bronz înverzit, cum se găseau odinioară prin talciocuri, destinate cabinetelor avocaţilor din provincie: discobolul, un cal speriat de avioanele supersonice, bustul unui şef liberal căruia boala Alzheimer i-a întipărit pe figură o expresie profund intelectuală... Dezordine creativă, negată ici-colo de structuri raţionale, prozaice, insipide... Cum ar fi cutiile de cremă emolientă Biofort Ursolan, câteva zeci, stivuite atent lângă uşă... neaşteptat... Fără noimă... Alec Panaite şi subalternii săi consumă aici beneficiile unei democraţii pufoase, lipsită de griji, utilată spectaculos şi bogat cu mobilier vesel, colorat, personalizat şi comod, cum ar fi canapelele din iarbă de mare acoperite cu pernuţe orientale sau fotoliile din piele de Cordoba. Computerele şi videoproiectoarele de ultimă generaţie sunt eclipsate de barul superb, argintiu, pe rafturile căruia, alături de sticle cu băuturi exotice, strălucesc paharele de cristal. În scrumiere de alamă, indiene, încrustate cu sidef şi email, fumegă ţigările cubaneze. Dacă intri aici fără minima precauţie a amneziei totale, din oraşul tău îngheţat şi văduvit de iluzii, neaşteptata şi leneşa căldură a opulenţei te-ar putea confrunta cu însăşi fantoma visurilor tale celor mai vinovate, cu atât mai mult cu cât lumea de afară îşi recunoaşte în fiecare zi eşecul şi cerşeşte iertarea unui Dumnezeu contorsionist care a reuşit să-şi ducă arta la apogeu. Mâinile puternice şi curate ale domnului Alec Panaite, cu unghiile lăcuite, mâini de şef, manevrează tastatura. Alec Panaite este un bărbat corpolent dar încă agil sau poate numai cu ochi vioi, cu părul nefiresc de alb, un om care poartă ostentativ un Rolex – solidgolduatărrezistănt - şi cămaşă de mătase violet cu butoni de aur. Plasma uriaşă acoperind o jumătate dintr-un zid îndepărtat şi ornat cu false cărămizi de argilă roşie prelinge stins pe mocheta aurie sclipiri întâmplătoare. Din când în când experţii mai sorb câte o picătură. Irina Popescu, o femeie foarte elegantă, dar trecută bine de cincizeci, şi Titi Iancu, fără vârstă, cenuşiu ca şi ginşii tociţi la limită pe care probabil că îi poartă din liceu, adică toţi ceilalţi experţi ai firmei EUROEST, de consultanţă în management organizaţional, recoltează cu expresii concentrate substanţa miraculoasă, mirodenia menită să devoaleze tainele obscure ale cosmosului. Efortul lor constant are, ca de obicei, rezultate infime... Practic nule... -Ghinion! spuse Alec Panaite. De fiecare dată, indiferent de câtă mirodenie am în stoc, Harkonnenii mă iau prin surprindere. Lucrul ăsta, paradoxal... paradoxal... mă relaxează. -Sinceră să fiu, pe mine mă cam plictiseşte, comentă Irina. Câştig întotdeauna. Şi pierd întotdeauna. Mirodenie a fost cam puţină şi s-a terminat... continuă ea, indicând cu un deget subţire paharul gol. Chiar n-avem bani să ne cumpărăm AGE OF EMPIRES? Ar fi interesant, aş considera-o un fel de primă! -Nu înţelegi? Este o chestiune de stil, nu de bani, interveni şi Titi Iancu. DUNE reflectă aspiraţiile noastre şi sistemul de valori, o anumită filozofie... Leto Atreides este un despot luminat, un erou altruist... Dar oare mai merită el să beneficieze de simpatia noastră? Lumea s-a schimbat şi cei răi trebuie să treacă în locul celor buni, ca-n viaţă... Eu, unul, încep să ţin cu baronul, mi se pare mai adecvat ca atitudine... -Vorbeşti prostii, spuse Irina. La noi triumfă cei mediocri. În plus, meseria noastră nu ne permite asemenea distincţii. Alec, mai sună-l pe Doru, că se face miezul nopţii, nu am luat nici o decizie şi parcă văd că mâine scriu în raportul pentru domnul Atkinson că firma de consultanţă EUROEST are o disfuncţie structurală blondă şi se retrage din contract! -E abia ora opt. Şi apoi, după vocea de la telefon, disfuncţia structurală de azi este brună. De aceea, nici nu trebuie să vă faceţi probleme, e o idilă trecătoare. O trecătoare... Mai facem una? întrebă viclean, insidios, interesat, Alec Panaite... -Dar dacă întârzie din cauza urşilor înfometaţi? Se arătă prefăcut îngrijorată Irina, evitând un răspuns direct la întrebarea şefului. -Să mă scuze doamna, însă la nevoie şi ursul e bun... medită Titi Iancu. Cred că, faţă în faţă cu Doru Banţu, fiara s-ar situa într-o postură feminină... Irina Popescu îl privi critic pe Titi Iancu, uimită de aprecierile dure ale acestuia, apoi zâm... Zâmbi... -Aşa e, chestie de gusturi. Nu m-ar mira. Voi, bărbaţii, sunteţi mereu surprinzători. Îmi amintesc că, prin ‘85 sau ‘86, când lucram la Institutul Naţional de Studii Sud-Americane, am avut un coleg, Georgescu sau Florescu, care se simţea atras sexual de solul plantelor ornamentale din sala de şedinţe. Vă puteţi imagina una ca asta? Probabil, din cauza mirosului de amoniac emanat de îngrăşămintele speciale puse în hârdaie... Am citit undeva că Einstein avea o hibă asemănătoare. Tipul, cum l-o fi chemând, făcea nişte mici adâncituri în pământ cu degetul mare... spuse femeia, arătând cum făcea Georgescu sau Florescu adânciturile. Sau, poate, Einstein. Apoi continuă cu sadism: -Dar mici, mici de tot şi... le umezea cu Coca Cola. După care lua planta în braţe... S-a aflat că îşi făcuse o dublură la chei. A fost surprins asupra faptului când, la o vizită inopinată a ministrului, directorul a vrut să folosească sala. A urmat un scandal... Georgescu sau Florescu era un nebun cu autorizaţie de la Mărcuţa şi nu îl verificase nimeni. Avea o dungă roşie în buletin, cum se spunea pe atunci. În urma anchetei i s-a pus în cârcă şi un viol asupra gardeniilor din Grădina Botanică. În apărarea sa, avocaţii au susţinut că tipul era, într-un mod foarte bizar, îndrăgostit de cernoziom. Nu s-a putut descifra niciodată natura exactă a problemei: era vorba despre o insultă la adresa statului comunist ori apăruse deja tendinţa de evoluţie a intelectualului român spre domenii care ţin de underground? Din fericire pentru el, dâmboviţeanul nostru a moştenit de la o mătuşă o bucată de glie geto-dacică şi s-a mutat undeva în Oltenia. Deşi nu am mai auzit nimic de el, cred că munceşte în continuare, neştiut, pământul... -Fabulezi!... Eşti obsedată... De unde aveaţi voi, măi, Coca Cola în ‘86? întrebă, sincer mirat, Alec Panaite. -Dacă am să-ţi spun că aveam şi whisky ai să mă crezi? Marlboro, icre negre şi reviste porno şi tot ce îţi doreşti sau îţi trece prin cap. Călătoream în Brazilia şi în Argentina. Aveam diurne babane... Teoretic, le cheltuiam în exclusivitate la bufetul instituţiei dar de fapt... -Întotdeauna în cel mai arid deşert se ascunde şi o oază... observă Titi Iancu. În oază trăiesc fiinţe echipate pentru a sfida realitatea înconjurătoare. Tu, Irina, eşti o astfel de fiinţă. Irina Popescu se uită cu o enormă curiozitate în fundul paharului, abia ascunzându-şi un căscat. Vru să spună ceva... O prostie... Un rahat... Renunţă fără regrete vizibile. -Am să subliniez o singură diferenţă. Noi existăm pentru că înţelegem această lume. Noi suntem expresia raţiunii, nu a fericirii absurde, nejustificate... interveni, cu un zâmbet profesional, Alec Panaite. -Mulţumesc, mulţumesc din suflet, râse femeia. M-am liniştit acum, că ai fost cavaler... că m-ai protejat... Ce plictiseală! Nu ai vrea să contribuim şi noi la progresul acestei lumi cu o idee originală? Măcar atât, cu un gând curat, acum, la apogeul carierei noastre... -Ce băutură a fost în pahare, Alec? întrebă Titi Iancu surprins de melancolia colegilor. Lagavulin? * Există o lume paralelă, esenţializată. Ea este construită din principii morale, din tradiţii cu originile îngropate în negura vremurilor, din concepte, din sentimente pure, accesibile numai unor iniţiaţi... Spun asta pentru că este genul acela de afirmaţii la auzul cărora simţiţi plăcere, satisfacţie, incitare, excitaţie... Un îndemn de a vă ciuli brusc urechile clăpăuge. Şi o mai spun şi pentru că, de fapt, chiar aşa stă treaba. Unii dintre voi, precum naivii, visătorii, filozofii de ocazie, gospodinele abandonate în bucătărie, preoţii de ţară sau programatorii fără idei o vor confirma convinşi şi senini, aşa cum repetă orice enormitate, orice frază absurdă din portofoliul conversaţiilor bune de purtat la coada vacii sau... la tastatura cordless... Ei au crezut întotdeauna în astfel de lucruri, vor spune. Alţii, de exemplu timizii, bastarzii, dezmoşteniţii şi directorii de societăţi comerciale cu capital majoritar de stat vor râde în hohote negând hotărât, puţin forţat totuşi, cu îndoiala că, poate, se aşteaptă altceva de la ei. Cu teama neclară că vor fi catalogaţi drept înguşti, drept capete pătrate şi seci, ca toţi ipochimenii cu un picior legat de piatra de moară a deceniului opt din secolul trecut. Eu una de un lucru sunt sigură: şi unii şi alţii treceţi pe lângă această lume fără să o vedeţi, ca la baba-oarba, pipăind insensibili aerul care îi păstrează răceala ca pe un curent subtil radiind de nicăieri... de niciunde, pentru că ea este doar tresărirea istovită a influenţei unei prezenţe inexplicabile asupra fenomenelor planetare subtile... o stare remanentă, poate, în ultimele cuvinte sacre rostite cu sute de mii de ani în urmă... cu milioane... de vocea fără trup a disoluţiei universale şi impregnată în tiparul materiei subiective, infinitezimal absentă, a celor mai banale, mai cunoscute forme ale realităţii. Cei care citiţi aceste rânduri, însă, aveţi acum o şansă... o şansă rară... pentru că participaţi la construcţia metaforei noastre interactive... Sunteţi aproape de un alt fel de cunoaştere, sunteţi foarte aproape. Dar aţi putea vedea oare doar aşa, pocnind din degete, măreţia de templu al Frăţiei Dragonului între murii salonului pentru micul dejun european sau în frescele scorojite ale zidurilor mâncate de igrasie ale restaurantului Goumang? Eu cred că nu... Vreţi sau nu vreţi, s-ar părea că deocamdată metafora noastră încă mai are nevoie de mine... Nu-i aşa că nu puteţi merge singuri mai departe şi că vă doriţi în continuare sprijinul unei călăuze încercate?... Nu-i aşa?... În fine, am s-o fac, se înţelege... deşi nici eu nu am călcat niciodată în acest loc încărcat de misticism şi de superstiţii. Însă am avantajul că sunt o blondă autentică şi că, în week-endul pe care încerc să-l reconstitui minut cu minut, propria mea lume le punea laolaltă pe toate celelalte... Vorbesc despre ceea ce îmi oferea maşina specială a Agenţiei, înţesată cu o aparatură capabilă să reproducă vibraţiile cele mai slabe, ameninţările tulburi şi absurde de dincolo de limitele percepţiei umane. Era şi poate încă mai este lumea cadranelor colorate, cu ace fosforescente care tresar periculos şi semnalizează nimicul sfidător şi lacom odată cu orice vorbă imprudent rostită în adâncurile nopţii noastre polare, ca o reflexie a semnăturii indescifrabile pusă în josul paginii scrise despre noi, despre voi adică, despre destinul ce ne fu hărăzit de către indicibila entitate... Acolo, în templu, îmbrăcat sobru într-o salopetă uzată, domnul Lee îl aştepta singur în spatele mesei din salon, acoperită cu o ţesătură simplă, imprimată cu un model complicat, împestriţat de pentagrame, dragoni, compasuri şi echere, pe Linggong Wei, omul la toate. Acesta nu era altul decât muralistul de la Spitalul de urgenţă. Venise timpul raportului privind stadiul desfăşurării operaţiunii pe care Marele Maestru al Frăţiei o iniţiase în ţara de la gurile Dunării. Uşa se deschise şi domnul Lee îşi ridică privirea plină de linişte şi bunăvoinţă şi întrebă în limba chineză (voi nu beneficiaţi decât de o traducere aproximativă): -Cum stăm? Trebuie doar să mai spun că traducerile de acest gen ne văduvesc de savoarea conversaţiilor purtate în realitatea metaforei noastre pentru că, oricât de mult aş căuta să reproduc melodicitatea lor orientală, ele rămân doar nişte transcripţii fără viaţă ale unor impulsuri lingvistice decolorate de substanţele diluate, autohtone, folosite la fabricarea benzilor de magnetofon reciclabile. Linggong Wei se apropie de domnul Lee cu o smerenie de ucenic, plecându-se umil în dreptul coloanelor ciudate, cu capiteluri de forme diferite, întrerupte neaşteptat din avântul lor mineral la jumătatea distanţei spre tavanul pe care era reprezentată bolta cerească (de parcă proiectul iniţial, modest, ar fi fost abandonat brusc în favoarea unei realizări arhitectonice de o cu mult mai mare amploare). Lumina palidă unduia de la o piatră verde încrustată în mijlocul universului pictat cu minuţie deasupra capului domnului Lee. În aerul rarefiat dăinuia încă mirosul de crenvurşti fierţi şi de cafea proastă, americană. -Agenţii s-au întors la guvern pentru instrucţiuni. Deşi oraşul pare pustiu, se spune că populaţia este agitată... Nervoasă... Am văzut poliţişti sub acoperire... Trans-sexuali... Agenţii Serviciilor sunt ei înşişi nesiguri, par a primi ordine contradictorii. Am fost arestat, apoi eliberat fără nicio explicaţie!... Printre ai noştri se vorbeşte că şobolanii Tangshu au fugit în canalizare... printre ai lor, că s-a dat drumul la dosarele securităţii... -Şobolanii au fugit dar canalizarea este înfundată... -Poate, însă oamenii se tem... -Xi Wangmu! strigă domnul Lee bătând din balme. Apoi, după o clipă de meditaţie: Şi Doru Banţu? Ce impresie ţi-a făcut? Este cu adevărat atât de periculos precum se spune? -Este. Omul guvernului se deghizase în distribuitor de presă dar expertul a înţeles imediat... Au trimis-o, din nefericire, pe blondă, accentuă cu dispreţ mâncătorul de orez. Despre mine vorbea, gălbejitul!... M-o fi privit jumătatea aceea de om cu suficientă atenţie? Chiar credea că aş fi putut fi recunoscută împotriva voinţei mele?... Ar fi trebuit să-şi potrivească mult mai temeinic bicicleta pe năsuc înainte de a-şi scoate la plimbare subnutrita-i putere de judecată. -Este genul de bărbat căruia o femeie, oricât ar fi de bine pregătită profesional, îi ciuguleşte din palmă. Sunt sigur că Doru Banţu va fi în posesia tuturor informaţiilor încă din noaptea aceasta, spuse el anticipând totuşi evenimentele cu o ciudată şi neaşteptată precizie. Şi apoi... chiar aveţi încredere în Guvernul României? Înţeleg oamenii aceia adevărata forţă a şobolanului Tangshu? Lipsa de informaţie duce întotdeauna la trădare... -Am încercat să-i las Bărbatului Necunoscut impresia că şobolanul Tangshu este hrana mea preferată. Că eu sunt cel care controlează situaţia... Nu ştiu de ce dar nu părea foarte impresionat... Apoi a venit prostul ăsta de Xi Wangmu... prostănacul... de el... şi a stricat totul. Amintindu-şi cine ştie ce din propria sa tinereţe, domnul Lee medită: -Extraordinar cât de multe asemănări există între cultura română şi cultura chineză! Xi Wangmu băgă capul pe uşă, zâmbind cu o linişte abisală. -La ordinele dumneavoastră, domnule Lee! -Ai prins rozătoarele? -Sunt din nou în cuşcă... Dacă le-aţi fi văzut!... Erau triste. Deprimate... Le-am citit în ochi disperarea neîmplinirii... Oricum, le-am hrănit cu ce-am găsit prin cămară şi am închis uşa cât se poate de bine. -Adică, tot avem ceva. N-ar mai fi atât de deprimate dacă s-ar înfrupta pe săturate din unsoarea belgiană, medită misterios domnul Lee. Mulţumesc, poţi să pleci, continuă el şi pot spune că vocea lui înfioră atmosfera templului de o neaşteptată şi paternă răceală. Există, deci, o lume imperceptibilă. O lume a marilor idei făuritoare, o lume sacră. Dar paznicii ei trăiesc printre noi, ca nişte cetăţeni obişnuiţi. Mă refer în acest caz la domnul Lee. Aţi putea crede că, urmărindu-i mişcările, va deveni tot mai clar ce anume provoacă agitaţia àcelor fosforescente de pe cadranele colorate din Intercity... Nu fiţi naivi, în metafora noastră lucrurile nu pot fi chiar atât de simple. Pot să divulg deocamdată doar atât: întrepătrunderile, fuziunile, influenţele subtile şi reciproce ale spaţiului închipuirii asupra existenţelor noastre profane se vor întrupa la un momoment dat, probabil, în alte idei făuritoare, în alte sentimente pure. Doar atât... Doar atât... Cel puţin, asta am putut eu descifra studiind înregistrările grafice ale instrumentelor din maşina specială a Agenţiei. -Poate că este timpul să ne pregătim de acţiune, spuse domnul Lee încruntat, meditând... Mi-e teamă şi mie că autorităţile au scăpat situaţia de sub control. Altfel, de ce ţi-ar fi dat drumul fără să îţi aplice măcar o amendă?... Dar să facem lucrurile în pace şi ordine. Nu trebuie să uităm că, orice s-ar întâmpla, la bucătărie rămân întotdeauna de spălat o grămadă de castroane...