Capitolul şase: 20.30 “Ochiul dracului”, barul în care am intrat plini de zăpadă Doru Banţu şi cu mine (dacă, ocupaţi cum sunteţi, mai ţineţi minte secvenţa din holul Spitalului de urgenţă), era aproape gol la ora aceea destul de târzie. Nu era deloc ceva obişnuit pentru o seară de sâmbăta, dar cât de multe fenomene inexplicabile nu se petrec în această istorie! Cum ar fi şi calitatea muzicii cu armonii din Vivaldi susurând în surdină sub luminile estompate, difuze... Mă gândesc dacă nu cumva metafora, pe care atât de anevoios începusem să o ţes din firele unor idei încă insuficient conturate, nu îşi câştigase deja o oarecare autonomie. Dacă logica şchioapă a realităţii nu se ridicase deja pe vârfuri şi nu valsa acum sub spoturile fermecate ale reflectoarelor, transformând praful înecăcios al scenei într-o ceaţă aromată, hipnotică, încărcată de substanţele din care îşi durează poeţii mirabilele lor deliruri. La bară, o femeie aproape goală (purta, totuşi, un şorţ de bucătărie... mititel, cu desene exotice, cu reptile, cu astre şi semne zodiacale împletite într-un veritabil labirint), corpolentă sau poate de-a dreptul elefantină, se mişca greoi în sus şi în jos, transpirată, fără prea multă convingere, părând mai degrabă că freacă un perete cu o perie. La una dintre mese, tăcuţi, câţiva călugări cu băuturi complicate în faţă, împodobite cu steguleţe, fructe exotice, umbreluţe şi cuburi de gheaţă colorate, îşi legănau bărbile într-un ritm ştiut numai de ei iar la alta un grup de chinezi cu vodcă în pahare şi cu căciuliţe croşetate pe capetele minuscule exersa prudent limba melodioasă a filozofului Krong Tze, arătând ici şi colo cu degetele lor galbene spre rândurile confuze presărate printre ilustrate, în cele câteva ziare ale căror principale titluri voi deja le cunoaşteţi. Ne-am aşezat departe, într-un colţ întunecat şi am aprins veioza verzuie de pe masă. La început nu ne-am scos blănurile pentru că, pur şi simplu, se potriveau cu ceştile de ceai aburind, apărute deja ca prin farmec în faţa noastră. După un timp, în care aroma moale şi tonică a băuturii ni se infiltră în sinusurile încă aspre din cauza adrenalinei, nicotinei, feromonilor şi tuturor compuşilor organici şi anorganici cunoscuţi sau nedescoperiţi încă, dar a căror prezenţă în exces face de neuitat prima întâlnire dintre un bărbat şi o femeie, am început să fiu conştientă că zumzetul din urechi nu era nimic altceva decât propria-mi voce. Probabil că trecuseră câteva minute bune de când băteam, cu graţie, câmpii. -Am terminat sociologia şi am obţinut un post la un institut de cercetări. Lucrez la spital numai în week-end, part-time, dar sunt plătită mai bine decât la institut. -Am înţeles de la bun început că nu prea contează câte ziare vinzi... O femeie ca tine se descurcă mai bine de-atât... Pentru cine vânezi? mă întrebă expertul brusc, privindu-mă cu acea atenţie ştiinţifică, profesională, descrisă cel mai bine în manualul de utilizare a microscopului electronic. Ai un tatuaj interesant. Are vreo legătură cu ocupaţiile tale colaterale?... Nu i-am răspuns imediat, vrăjită de atmosfera ciudată şi de tonul cald al vocii expertului... -Câteodată doctorii mai schimbă câte o vorbă cu mine. Se trăieşte bine din informaţii, am riscat eu într-un târziu o jumătate de adevăr. -Nu am nici un interes să te descos... Sunt intrigat de micul dragon, arătă Doru Banţu cu degetul. Sub el ţi se zbate o venă care, în mod ciudat, îl animă. Mi se pare foarte romantic... Spun prostii? mă întrebă el după o pauză. Am lăsat capul pe umăr şi bărbatul mi-a atins gulerul hainei de blană apoi gâtul, cu o mişcare lină de-a lungul minusculului meu şarpe înaripat care îşi muşcă propria coadă. -Tatuajul ăsta are o poveste atât de banală!... L-am făcut pentru a-mi ascunde un mic defect fizic. O pată albă datorată probabil frunzelor şi petalelor aruncate de mama în cădiţă... în baie... când eram mică. Chestia este că nu toate erau de trandafir, ba aş spune chiar că multe erau ale unor plante respingătoare şi toxice. Menirea lor era de a schimba mirosul pielii mele, miros de lapte şi carne fragedă, ca al oricărui prunc, într-unul acceptabil din punctul ei de vedere, de constructor de utilaje grele. Nu am aflat niciodată dacă ăsta este adevărul, alergia la tot ce nu exala sulf şi oxizi irespirabili, dar cert este că mama a fost doborâtă de o interminabilă primăvară înmiresmată şi blândă, în care uzina unde lucra a fost închisă pentru retehnologizare, am improvizat eu. Degetele lui Doru Banţu îmi părură în clipele acelea un instrument chirurgical mânuit cu o precizie diabolică. -Îmi pare rău... Totuşi, un dragon?... se miră expertul. Nu-ţi scoţi haina? E cald... Într-adevăr, începusem să simt o moleşeală plăcută, înşelătoare, semn că temperatura conversaţiei noastre urca gata să îmi topească orice rezistenţă, ca aerul fierbinte într-un balon în ascensiune, desprins de solul îngheţat. Expertul mi-a luat cu delicateţe blana de pe umeri şi vederea umerilor mei a făcut să i se dilate pupilele, de parcă şi-ar fi picurat atropină. -Bine, zise Doru Banţu. Asta este o primă variantă. Ce-ar fi să mi-o prezinţi şi pe a doua, chiar dacă este cu mult mai... cu mult mai puţin comercială?... -Şi ce primesc în schimb? l-am iscodit râzând. -Am să îţi povestesc şi eu ceva, ce vei dori tu, din viaţa expertului în resurse umane Doru Banţu, îmi promise fără ezitare bărbatul, vorbind despre sine cu infatuarea poeţilor fracturişti, cu infatuarea lui Marius Johanusz de pildă, dacă ar fi să îl comparăm, în vederea unei asimilări, cu diferitele categorii de bărbaţi vinovaţi de o anumită detaşare în faţa blondelor... O să spuneţi că asta este fără îndoială cea mai inacceptabilă tragere de timp cu care aţi avut vreodată de-a face, că am început să bat apa în piuă, că nu mai lipseşte mult şi, ca să fie tacâmul complet, am să înşir aici nenumărate amintiri melodramatice din copilăriile noastre ratate, în fond identice, cu nimic mai interesante decât ale voastre, nu-i aşa? Ei bine, credeţi ce vreţi, dar, dacă aveţi minte cât de cât, ar trebui să vă daţi seama că niciun cuvânt nu este în plus şi că fiecare virgulă contribuie viguros la dezvoltarea ideii în jurul căreia se învârte toată această poveste. V-aţi plictisit?... Vi se pare prea savantă?... Prea alambicată povestea?... Nu vă fie teamă!... Dacă nu aţi fost în stare să descifraţi până acum toate celelalte semne presărate din belşug în paginile care v-au fript degeaba, probabil, degetele cu dulcea lor otravă... mortală... mortală precum cea din “Numele trandafirului”, voi fiind chiar nefericita specie de cititori imună din născare la orice subtilitate epică, veţi avea de îndată prilejul mult aşteptat al iluminării, căci în timp ce asculta începutul scurtei mele istorii (Vrei să ştii adevărul gol-goluţ? l-am întrebat. Este uşor de intuit de către oricine ideea că semnul acesta este, în plus, legătura dintre mine şi un alt bărbat..., dar..., dar... o legătură mistică... Bărbatul acela a trăit în urmă cu mii de ani...) Doru Banţu mă întrerupse amuzat, exclamând în şoaptă: -O femeie ca tine!... Nu puteai să găseşti un contemporan? Stai! Taci! Nu mai face nici o mişcare, doar uită-te în jur. Trăim într-o lume cu susul în jos, invers, într-o realitate pe dos, nu-i aşa? -Ce vrei să spui? l-am întrebat, dar m-am oprit imediat înfiorată. Expertul... fiul exploratoarei nordice avea dreptate în modul cel mai strict cu putinţă. Totul era inversat şi nu înţelegeam cum de nu îmi atrăseseră de la bun început atenţia toate aceste detalii atât de prezente, peste care trecusem cu uşurinţă deşi vorbeau de la sine: localul era gol sâmbăta; muzica, de obicei zgomotoasă, susura lin iar în locul minunatelor dansatoare din Moldova evolua pe scenă o femeie purtând urmele unei vârste respectabile... Chiar şi băuturile din paharele clienţilor fuseseră distribuite greşit, căci ştim cu toţii cât de auster trăiesc călugării şi cât de simple sunt gusturile şi, în consecinţă, consumaţiile lor. Oare ce căuta în bar grupul acela întunecat, urmărind cu interes, cu o satisfacţie dublată de aburii beţiei, unduirile greoaie ale artistei aproape goale? Permitea dogma aşa ceva? Când se petrecuseră toate aceste răsturnări inexplicabile în ordinea firească a lumii, în spaţiul relatării mele - atât de exactă, atât de precisă, având mai degrabă ambiţia corectitudinii unui reportaj decât imprudenţa arogantă a scrierilor artistice, bazate pe emoţii şi pe trucuri estetice înşelătoare? Exprimau aceste improprietăţi, neglijenţe, deformări neaşteptate ale decorului, doar starea noastră de spirit sau trecusem fără veste într-o realitate cu reguli anapoda, ca în cartea lui Lewis Carroll..., alisinuandărlend... sau fără reguli, necunoscută şi poate că mult mai ameninţătoare decât lumea şi aşa profund inechitabilă şi traumatizantă în care trăim de obicei? Sau aşa stau întotdeauna lucrurile şi doar imperfecta, selectiva lor proiecţie mentală le conferă atributul de normalitate? Doru Banţu zâmbea, dar micul meu dragon fu zguduit de o scurtă convulsie simptomatică, de o înfiorare, ca de prezenţa unei mutaţii malefice în concepţia subtilă a proiectului existenţelor noastre. -Ei, vezi?... Şi atunci de ce încerci să mă minţi? Nu ţi se pare periculos? Discuţia noastră se desfăşoară oricum în parametrii acestei realităţi răsturnate. Ce-ar fi dacă orice minciună, oricât de gogonată, ar deveni imediat, într-un mod inexplicabil, plauzibilă? râse el. Dacă avea dreptate, atunci singura mea şansă de a rămâne fidelă prozaicului şi brutalului meu adevăr de agentă sub acoperire ar fi fost să i-l mărturisesc imediat. Să-mi scot din poşetă mica trusă cosmetică şi să îmi şterg cu demachiant minciunile şi tertipurile, falsităţile şi intenţiile ascunse, pentru a mă putea întoarce, în aceeaşi noapte, eu însămi la Intercity şi nu transformată în vreo femeiuşcă oarecare, dar, oricât m-aş considera eu de decisă şi bravă, nu am reuşit să o fac... Chiar înainte de a evalua riscurile, am început să debitez, împodobindu-mi discursul cu un puhoi de amănunte, o altă posibilă versiune despre o blondă superbă şi pasionată care semăna totuşi atât de bine cu cea care aş fi putut fi... Martori îmi sunteţi voi, cei în mâinile cărora îndrăznesc să pun soarta acestei ireversibile metafore! I-am vorbit despre căutările mele în colecţiile de artă, în cataloagele rare ale muzeelor depopulate, până la descoperirea dragonului care se suprapunea perfect formei conturate pe epiderma simţitoare a gâtului meu. Sunt sigură acum că minciunile mele se transformau clipă de clipă în adevăr. Este ceva ce ţine de excesul de adrenalină, nicotină, feromoni şi alţi compuşi organici şi anorganici cunoscuţi sau nedescoperiţi încă, a căror prezenţă face de neuitat prima întâlnire dintre un bărbat şi o femeie. Mă simţeam reconfortant de parcă aş fi tras de fiare în sala de forţă, mă făcea să uit... să uit şi de el şi de mine... Desigur, nu i-am spus nimic despre Frăţia Dragonului şi despre Marele ei Maestru, domnul Lee, cunoscut îndeobşte drept patronul restaurantului Goumang, după cum aţi aflat încă din primele pagini... I-am vorbit totuşi despre pasiunea mea neobişnuită pentru miturile şi legendele Chinei antice, de fascinaţia mea pentru poveştile cu împăraţi nemuritori şi cu eroi imperfecţi, controversabili. Apoi am ajuns să-i povestesc despre imaginile ciudate care mă urmăresc cu forţa unei obsesii, despre Fuxi şi Nüwa, reprezentaţi unul lângă altul în basoreliefurile dinastiei Han şi purtând în mâini un echer şi un compas, lăsându-l să descopere singur cărarea încă îngustă care ar fi dus căutările sale spre Marele Zid Chinezesc, adică suficient de departe de gardul din fier forjat al palatului din Piaţa Victoriei... Aş fi putut să-l fac să creadă că nu prea sunt în toate minţile..., dar şi să-i induc un turbion afectiv... o confuzie sentimentală... Mă opri, foarte interesat de subiect. Nu pot să-i spun mai multe despre cei doi fraţi, jumătate oameni şi jumătate animale, deveniţi mai târziu soţ şi soţie şi aflaţi la originea seminţiilor omeneşti? M-am întrebat dacă nu cumva acesta era un mod elegant de a vorbi despre sex... Era o seară plăcută care îmi crea iluzia că tocmai anomaliile observate de Doru Banţu mă făceau acum să mă simt destinsă, să improvizez, să îmi abandonez pentru câteva minute îndatoririle profesionale... -Oh, ce mult am vorbit, ce prostii am ajuns să-ţi spun! m-am scandalizat eu, amuzată de interesul pe care i-l trezisem. Să lăsăm istoria asta pe altădată, că mai ştiu şi alte poveşti... Acum e rândul tău! -Rândul meu... Eu nu cred în poveşti, îmi răspunse uşor melancolic Doru Banţu. Dragi cititori (vorba vine), vă daţi seama că nici eu, ca orice blondă autentică având sângele asemănător mai degrabă cernelii binecunoscutei publicaţii “Wall Street Journal” decât siropului de coacăze care vă curge vouă prin vene, nu cred în poveşti, în istorii romantice. În basme orientale sau în editorialele din “România liberă”, dar nu pot să nu observ că există un sens în metafora noastră, o autonomie imprevizibilă, poate încă timidă, a mesajului venit parcă din afara gândirii umane, precum nesfârşita ninsoare acoperind fără să o ştim, în noaptea aceea, urmele existenţelor noastre, ceea ce îmi sugerează intervenţia unei forţe exterioare chiar dacă... chiar dacă instinctul vostru de conservare se opune (fără sorţi de izbândă) frumuseţii insinuate treptat în minţile noastre înspăimântate şi încântate deopotrivă. -Eu sunt un diagnostician, spuse Doru Banţu. Nu cred decât ceea ce pot să demonstrez. Când analizăm trecutul... Cu totul altfel stau însă lucrurile dacă ne referim la viitor. De exemplu, eu consider cu sinceritate că în viitor toate femeile vor purta pantofi roşii... Într-un mod foarte ciudat, am sentimentul că viziunea asta a mea face ca în munca pe care o desfăşor să propun soluţii creative şi uneori de-a dreptul tulburătoare. -Eşti şi tu tot un fel de doctor, nu-i aşa? am încercat eu să-l ajut lansând o întrebare menită să focalizeze discuţia. -Un doctor de organizaţii. Iau probe... caut agentul patogen... Mi se aduc mostre de obiecte eterogene din fundul sertarelor, resturile hârtiilor distruse la tocător sau indigourile uzate. Din aceste ingrediente recompun câteodată istorii ciudate, pline de conflicte, de trădări... pigmentate de câte un omor... Alteori nu se vede nimic... absolut nimic... oboseală, plictis, lehamite... Gripă... O deviaţie comportamentală a ierarhiilor. Apoi caut soluţia, tratamentul... Când nu există precedente cunoscute, inventez boala, experimentez proceduri curative... -E greu... -Totul se tratează cu aspirină. Celor care au cărare pe stânga le sugerez să încerce şi invers... De curiozitate... -Nu te cred... -Să mă crezi! Astfel se naşte o nouă ordine, organizaţiile dobândesc o nouă imagine de sine. De cele mai multe ori, chiar dacă nu este mai bună, pare mai interesantă... Munca mea seamănă cu a creatorilor de spectacole, este un fel de artă câteodată, nu-i aşa? râse Doru Banţu. Le cer să-şi îmbrace lenjeria pe dos... să cheltuiască mai mult decât îşi pot permite... pornesc de la acest principiu foarte simplu pe care tocmai cred că l-am demonstrat: lumea ar trebui să fie complet invers decât este în realitate... Ce coincidenţă! Cert este că, întâmplător, în sâmbăta aceea îmi purtam lenjeria pe dos... Era pentru prima dată şi îmi plăcea la maximum... o purtam cu fervoare... Oare asta însemna că de acum încolo nu numai că voi beneficia eu însămi de o nouă imagine, ci şi că întreaga lume din jurul meu se va restructura căutându-şi un nou echilibru? Că toate femeile, fie ele brune sau blonde, vor încălţa pantofi roşii? M-am aplecat peste masă descoperindu-mi decolteul dincolo de orice rudiment de decenţă şi l-am întrebat: -În ce fel îţi aminteşte micuţul meu dragon de munca ta? Iar acum vă rog să vă concentraţi, dragii mei cititori! Dragii mei autori! Pentru că în sfârşit veţi interveni în derularea evenimentelor, aşa cum v-am promis, în timp ce eu mă voi lăsa purtată de valul uriaş al sentimentelor mele. Trebuie doar să procedaţi sistematic, pornind de la elementele cheie. Nesfârşita banchiză. Urşii polari. Dacă nu veţi reuşi, povestea noastră s-ar putea pulveriza precum o ninsoare roz. Daţi tot ce aveţi mai bun în voi! De aceea este metafora asta interactivă, ca să ne sprijinim unii pe alţii când dăm de greu! Dacă vreţi, puneţi-vă discul învechit cu Vivaldi... Câteodată ajută... Gândiţi-vă la urşii polari... urşii polari pornind cu mormăituri sălbatice în căutarea hranei, ca o expresie a unei realităţi acute şi profund raţionale. Apoi mai intens, mai dur... mai abstract... dezvoltaţi această situaţie până când foamea puternicelor animale ar depăşi limitele lor fiziologice, devenind o foame absolută. Totală. Perpetuă. Asemănătoare cu propria mea foame. Starea de fapt a unei noi culturi cosmice. Asta este contribuţia voastră la extraordinara noastră construcţie lirică!... Încercaţi să menţineţi controlul. Acum puteţi modela după propria voastră voie orice eveniment din prezent sau din trecut! Povestea asta, ca şi timpul, este relativă. Numai metafora rămâne! Îmi dau seama că aţi înţeles în sfârşit şi vă felicit. Doru Banţu este în puterea minţilor voastre iar vorbele lui din seara aceea ar putea fi chiar vorbele voastre. -Un dragon este un animal fantastic, decis să se autodevore. Răul insaţiabil, incapabil de a mai fi satisfăcut de lumea sa exterioară, absorbind totul, inclusiv pe sine însuşi, până la aneantizare. E ceva de care mă lovesc în fiecare zi... Mă duce cu gândul la manifestările autodistructive ale unor oameni care până nu de mult erau fericiţi împreună şi se mulţumeau cu atât de puţin!... -Oh, ce trist pare să fie! i-am răspuns eu uimită de extraordinara voastră realizare literară (Să o luăm mai uşor? Să fim mai modeşti? Atunci, hai să spunem: de realizarea noastră comună!). Nu prea mă pricep, dar sună atât de interesant!... am continuat prefăcută şi totodată sinceră, aşa cum poate fi numai o blondă ca mine, ancorată temeinic în coşmarul cotidian. Invers... Totul era invers în seara aceea, prima pe care o petreceam cu expertul în resurse umane Doru Banţu. Chiar şi faptul că, în timp ce ochii mei se scufundau în adâncurile insondabile ale pupilelor lui, ritmul dansului executat la bară s-a rupt brusc şi dansatoarea a schiţat, la fel de stângace ca în întreaga ei prestaţie parcă interminabilă, intenţia de a-şi scoate şorţul. Apoi a renunţat fără motiv. Îşi lipi faţa de metalul lustruit şi începu să plângă. Avea un fund enorm. Cel mai serios dintre călugări... cel mai bărbos, cel puţin... un bărbat de peste şaizeci de ani, cărunt şi cu ochelari, într-o vizibilă stare de agitaţie provocată de consumul de alcool, mătură cu mâneca sutanei paharele de pe masă. Lichidul se împrăştie şi îi stropi pe meseni. Invers decât ar fi fost normal, paharele rămaseră intacte. Erau din plastic. -Să şşşcoată şşorţu’...Să şşşşcoată şşorţu’ imediat... Să vedem şşpectacolul... Doahmne, iahrthă-mă!... strigă călugărul. Unul dintre chinezi, foarte calm, se ridică de la masă, se apropie de călugăr şi îl plesni cu putere peste faţă. Ochelarii sfinţiei sale se sparseră în ţăndări. Încă privind miop spre ratatul spectacol, bietului om îi ţâşni sângele pe nas şi pe gură, după care trupul i se arcui spre spate şi se frânse prăbuşindu-se odată cu scaunul transformat în surcele. Ceilalţi meseni, după o secundă de pioasă blazare, îşi făcură semnul crucii. -E mai bine acum? Te-ai liniştit? Stai jos, boule, spuse la fel de calm chinezul, într-o impecabilă limbă română -Deee... ceee... dai, bă... creştine!? protestă stând într-un cot pe duşumea distinsa faţă bisericească, fără să-şi schimbe nici cu un centimetru poziţia deosebit de inconfortabilă. -Pentru că te iei de o femeie bătrână care îşi câştigă cinstit existenţa. Te iei de un simbol. Şi când faci asta te iei de mama mea. Ai înţeles? -Dar e moldoveancă!... -Nu mai spune! E vreo poblemă? Vrei scandal? Doru Banţu îşi bău cu o sorbitură restul de ceai apoi îşi scoase haina şi cravata şi le netezi frumos cu palma pe speteaza scaunului. -Scuză-mă, Ana, dar nu pot suporta violenţa de sâmbătă seara!... Lucrurile astea pot fi schimbate uşor în bine, râse el, sunt genul de afaceri pe care le rezolvă de obicei experţii în resurse umane! Se apropie decis de chinez şi îi puse o mână pe umăr. Cu cealaltă aşeză paharele răsturnate. Bănuiam ce urmează şi mi-am ascuns oripilată faţa în palme. Se vedea destul de bine şi aşa şi mi-am spus că nu este cazul să mai comit prea multe gesturi inutile. Dar cu credinţa cum rămâne? întrebă expertul, sfredelindu-l pe agresor cu privirea. -Rămâne cum am stabilit, spuse reprezentantul rasei galbene la fel de calm şi îl lovi pieziş pe credincios. Doru Banţu icni, dar contra-atacă şi chinezul fu la pământ, părând că îşi caută mărunţişul pierdut printre picioarele călugărilor. Ceilalţi bărbaţi se ridicară şi ei să dea o mână de ajutor, contribuind fiecare după propriile puteri la bătaia care urmă, mai fioroasă ca în “Şapte păcate”. Roşii la faţă de plăcerea acţiunii, ca într-un ritual păgân unindu-i dincolo de orice credinţă, aplicau procedee puţin sofisticate, precum afurisenia şi bombeurile în gât şi la ficat sau rinichi. O scurtă pauză pentru recăpătarea respiraţiei îi oferi expertului prilejul să se găsească din nou faţă în faţă cu atentatorul la onoarea Bisericii Ortodoxe Române şi cruciatul profită din plin pentru a-i terciui păgânului o ureche. Strip-teusa fugi în spatele barului, pierzându-şi şorţul. Călugărul, până atunci nemulţumit pe bună dreptate de prestaţia ei artistică, se uită după ea. Păru satisfăcut în sfârşit de ceea ce i se oferea în cadrul programului şi se aşeză într-o poziţie mai comodă. Cîteva mese fură fãcute praf. Dansatoarea se întoarse apaticã şi cu ochii umflati şi îşi recuperă modesta piesă vestimentarã. Am scos din poşetă dispozitivul de ascultare de mare performanţă fabricat în Hong Kong, am apăsat pe “Start” şi l-am strecurat în buzunarul sacoului lui Doru Banţu. În felul acesta am construit încă o părticică din metafora noastră care, gest după gest, frază după frază, devine tot mai clară. Ca un castel de nisip construit prea aproape de ţărm... -Ochei? întrebă fiul exploratoarei nordice scuturându-se de praf. Se mai îndoieşte cineva că până la urmă credinţa trebuie să triumfe chiar şi în baruri?... Hai să văd, cine se mai îndoieşte?... Hai!